Satul cu o singura casa

Localitatea Vadu Rosu nu apare pe harta geografica a tarii. Nici n-ar avea cum, pentru ca ea masoara cativa zeci de metri patrati si este o halta, situata intre localitatile brasovene Feldioara si Maierus. Aici, departe de lume, traiesc 20 de suflete, dintre care 7 copii. La ei nu exista telefoane fixe, nu opreste autobuzul, elevii se duc la scoala cu trenul sau pe jos, cale de trei kilometri.

În urma cu 40 de ani, statia CFR de aici era un important punct de tranzit pentru trenurile de marfa. Azi, Vadu Rosu a ramas ca un om fara acte de identitate intr-o tara straina. Administrativ, apartine de Maierus. Însa pe DN 13 nu exista nici un indicator care sa marcheze drumul spre catun.

Localitatea „fara buletin” are o singura cladire: gara, unde cele cinci „Personale” care merg la Teius opresc constiincios. Peste linii e o balta cu peste. Iarna ingheata si pescarii dau la copca. Batranii cred ca acolo si-a rupt ursul coada, pacalit de vulpe. Gara e locuinta celor din Vadu Rosu, cu acte in regula, pentru care platesc impozit la stat. Copiii se joaca, in timp ce adultii sunt la munca.

Vasile Gusman are 75 de ani. E in putere si umbla mereu in cautare de lemne pentru iarna. Aici frigul e aspru. Omul si-a organizat sufrageria in „sala releelor” si dormitorul in „biroul de miscare”. „Sala de asteptare”, unde altadata navetistii picoteau, cu obrazul pe papornite, a devenit bucatarie, iar in „casa de bilete”, sotia lui, Viorica, a pus proviziile pentru iarna.

Cand trece Expresul se scutura pamantul, de parca o turma de bivoli salbatici ar alerga turbati. Geamurile zangane sinistru, paharele din vitrina crapa. Locuitorii s-au obisnuit. Nea Vasile rade sugubat: „Hi, Hi, hi! Stiati ca aia de stau langa liniile de cale ferata au mai multi copii decat oamenii obisnuiti? De ce? Pentru ca se trezesc noaptea si se apuca de… iubit!”

Copiii garii aici s-au nascut, aici au facut primii pasi, tinandu-se de zidurile peronului, aici si-au julit genunchii.

Parintii nu-i lasa niciodata sa se joace printre linii; dinspre ele vine moartea, dar pustanii scapa cateodata si, daca sunt prinsi, nu au voie sa mai iasa din casa o luna, drept pedeapsa. Unii mor si sunt dati ca exemplu: „Uite, baiatul lui cutare n-a ascultat si l-a tras trenu sub roti! Ce-a mai plans biata ma-sa!” Copiii se infioara, n-ar mai calca peste linii, dar ceva ii fascineaza, ii tot atrage acolo, printre buruienile amare si terasamentul murdar de ulei.

„Noi traim la rascruce de drumuri, in pustiu, zice nea Vasile. Nu intreaba nimeni daca am murit, daca am mancat.

„Ce-i pasa lumii de noi?! Nu intreaba nimeni nici daca am murit.”

Ce-i pasa lumii de noi? Cand vine pensia, mergem pana-n Maierus, trei kilometri. Nu-i mult, da pe vant si ninsoare ii greu. Daca nu te duci la timp, posta o trimite inapoi la banca!”

Batranul e deprins cu rigorile „chefereului”. În tinerete a fost franar, manevrant vagoane, acar si magaziner. Dupa ce a iesit la pensie, imediat dupa revolutie, a ramas tot aici. Unde sa se duca?  Aici e viata lui. E sarac, dar fericit.

Pentru viitor, nea Vasile are ganduri mari. E anul integrarii in UE si musai trebuie sa faca o cerere scrisa la primaria din Maierus pentru ca autobuzele sa opreasca si in dreptul cantonului.

Nepotica lui, Diana, incepe scoala. Pana atunci, insa, cea mai tanara locatara a garii asculta vrajita „povestile lu tataie” despre balta neagra si adanca de peste linii, acolo unde ursul a fost pacalit de vulpe si a ramas fara coada…

Urmărește-ne pe Google News