ComenteazăÎn plină pandemie, Hubertus Heil a fost unul dintre oficialii cei mai vocali față de abuzurile din abatoarele și fermele germane. ”Nu mai avem voie să privim cum muncitorii din Europa Centrală și de Est sunt exploatați în societatea noastră”, a spus ministrul german la mijlocul lui mai în fața Parlamentului.
Joia trecută, pe 13 august, ministrul muncii german Hubertus Heil ar fi trebuit să meargă în satul Câmpurelu, comuna Colibași, județul Giurgiu, să stea de vorbă cu oameni din sat care munceau în agricultură în Germania, dar anul ăsta au fost obligați să rămână în țară din cauza coronavirusului. La întâlnire ar fi trebuit să participe și ministrul muncii român, Violeta Alexandru.
Dar Hubertus Heil nu s-a mai întâlnit cu sezonierii din Câmpurelu. Deși se făcuseră pregătirile în sat: panglica era întinsă, terenul întâlnirii curățat, corturile aduse.
Vizita ministrului german în România s-a amânat din cauza evoluției pandemiei. Dar și dacă nu s-ar fi anulat, tot ar fi fost o problemă.
Din Câmpurelu nu prea se pleacă la muncă în străinătate. Și nici nu s-a plecat. E satul solariilor, nu al sezonierilor.
Satul solariilor
Ieșim din București pe Șoseaua Giurgiului, unde o mașină de la Totul Verde (numele nou pentru fostul ADP Sector 4) instalează scrumiere stradale în formă de țigarete, trecem de casele impresionante din Sintești și în mai puțin de o oră suntem în Câmpurelu, județul Giurgiu.
Ajungem în satul aflat aproape de mult mai cunoscutul Comana, unde bucureștenii merg în weekend pe traseele împădurite cu bicicleta. O excepție pentru o Capitală sufocată, în lipsa destinațiilor scurte pentru sport.
Și Câmpurelu e o excepție. Aici își organizase vizita Hubertus Heil. Localitatea e împânzită de solare de toate dimensiunile, prin curți, pe lângă curți, oriunde există teren liber.
E un rai al roșiilor. Acum e ora prânzului și peste 30 de grade, nu prea vezi pe nimeni pe străzi sau în solare. Aproape că-ți vine să te întrebi cum de lasă frumusețile de roșii nepăzite.
Petruța, doamna cu dalii: ”Avem aici treabă”
Întâlnim pe cineva abia spre capătul satului. Petruța, o femeie pe la 40 de ani, ne primește într-unul dintre solarele ei, ne arată roșiile, încă un pic verzi, fiind la a doua recoltă, dar și câteva dalii galbene cultivate doar pentru încântarea ei. Ea și soțul se ocupă de tot. Băiatul lor adolescent nu e tare interesat de agricultură.
”Nu e weekend, nu e concediu, nu e vacanță”, ne rezumă femeia programul ei de muncă.
Roșiile le vând angro la Pucheni, în Rahova. ”Nu avem loc în piețe”, explică Petruța. Vechiul of al producătorilor autentici, cu prețul muncii diminuat de lanțul infinit de intermediari.
Se apleacă și rupe un lăstar tânăr. Copilește roșiile, cum ar veni. ”Rup copilii să nu sugă seva, să nu le ia rodul”, explică Petruța. Copilii sunt tulpini mici, tinere, care ar concura cu tulpina principală și ar sufoca planta, dacă nu ar fi rupte.
Femeia nu știe nimic despre vizita anulată a ministrului german. Și nici de oameni din sat care să muncească prin străinătate nu prea a auzit. ”Marea majoritate nu au mers”, spune Petruța. ”Avem aici treabă.”
Dricul de lângă lanul de porumb
Un bărbat cărunt dă ture pe lângă un lan de porumb de la marginea satului. Dricul său argintiu strălucește sub soarele de amiază. Spune că cineva a cultivat porumb pe terenul lui, fără să îl întrebe, fără să îi fi dat terenul în arendă.
E din București, unde are o firmă de pompe funebre. Anul ăsta nu i-a mers prea bine. A avut ”trei morți” luna trecută. Așa că a venit în Câmpurelu să își verifice terenul cumpărat acum vreo 10 ani.
”Sunt foarte muncitori cei din sat. E tradiția cu roșiile aici, cum era cu vacile în Berceni. Averile le-au făcut cu muncă cinstită. De-aici nu s-a plecat în afară”, spune bărbatul, într-o pauză de la inspecția pe care o face la terenul lui colonizat de porumbul altcuiva.
Proprietarul dricului se îndreaptă apoi spre un solar aflat lângă lanul de porumb.
”Bună ziua, când culegeți porumbul?”, o întreabă pe femeia care muncește înăuntru.
”Când o fi”, îi răspunde femeia.
”Știți că l-ați pus pe terenul meu?”
”Ce vorbiți? Noi am cumpărat terenul anul trecut. Avem acte”
”V-a escrocat. Eu l-am cumpărat acum zece ani”, răspunde bărbatul.
”Nu mai găsim zilieri”
Apare și soțul femeii, chemat de urgență. Începe o dispută pe coordonatele terenului. Eterna problemă cadastrală din rural. Dacă scoți zbaterile pentru pământ din literatura română, rămânem cu coperțile. În curând, sosesc și alți oameni din sat, care se alătură dezbaterii.
”Eu știu fiecare bucățică de pământ din sat. Sunt născut, crescut aici”, explică soțul femeii.
Profităm de expertiza lui în ale satului ca să îl întrebăm dacă știe muncitori sezonieri prin zonă. Auzim același lucru: din Câmpurelu nu se pleacă, nu s-a plecat, e treabă aici.
”Noi nici nu mai găsim zilieri, deși dăm câte 100 lei pe zi, cu băutură și țigări”, intervine soția.
Legat de vizita ministrului german și a omologul său român, avem noroc. Soțul nu doar că știe de ea, dar știe unde ar fi trebuit să aibă loc. ”Vedeți cele două solare rotunde? La cel de lângă pădure”, ne indică bărbatul.
”Ei sunt un pic emotivi”
În cadrul vizitei organizate de Blocul Național Sindical, ministrul german ar fi trebuit să se întâlnească cu zilieri din sat, care muncesc la depozitul cooperativei Agrostar. Aceștia lucrează în mod normal ca sezonieri în agricultură în străinătate, dar nu au mai mers anul ăsta, din cauză că le-a fost frică de pandemie, ne-au explicat reprezentanții BNS.
Nici urmă de om la locul evenimentului. Singurul semn că ar fi urmat ceva festiv acolo e o panglică roșu cu alb care delimitează terenul.
Zilierii respectivi au primit azi liber, ni se spune la telefon, pentru că în ziua anterioară au stat acolo mult pentru a pregăti vizita ministrului, au pus corturi pentru delegație, apoi le-au strâns.
”Dar putem oare să mergem în vizită la ei?”, întrebăm.
”Ei sunt un pic emotivi. Ar trebui să fie un reprezentant al nostru să aibă curaj”, ne refuză politicos Ioan Zaharia de la cooperativa Agrostar, unul dintre liderii sindicali din zonă.
”Sunt și foarte ușor de păcălit”
Îi spunem ce am auzit de la oamenii din sat: nu prea se pleacă din Câmpurelu în străinătate.
”Cum să vă explic. E o migrație pe toate planurile. Ba la București, ba la Giurgiu, ba în zonă, ba mai pleacă prin străinătate, ba se întorc, un amalgam. La cei care nu le convine cu transportul, se întorc înapoi să lucreze în sat”, ne lămurește Ioan Zaharia.
”Când îi găsești, când nu îi găsești. Și de aici și lipsa de seriozitate. Nu prea poți să te bazezi pe o persoană. Sunt și foarte ușor influențabili.
Dacă veniți mâine și spuneți că reprezentanți o firmă din București care le oferă luna și stelele, imediat vin. Fiind atât de naivi, sunt și foarte ușor de păcălit și au fost și păcăliți de foarte multe ori”, adaugă bărbatul.
Toată lumea cu treaba sa
Ne încercăm norocul și la oficialii comunei: ”Bună ziua, dom viceprimar! Puteți să ne dați ceva detalii despre vizita ministrului în sat?”.
”Nu ne-a anunțat nimeni oficial! Ar fi trebuit să fie la un depozit privat”, spune cu ușoară amărăciune viceprimarul comunei Colibași Vasile Niculcea.
Îl întrebăm și de oameni din sat care au fost pe la muncă prin afară. ”Nu prea găsiți, doamnă, că aici toată lumea are treaba lui. Sunt foarte puțini ăia care au plecat, ăia au o situație mai complicată puțin, de aia au și plecat. Ceilalți, majoritatea lor, au solare, gospodării”, explică viceprimarul.
– Cam câți sunt plecați?
– Vreo doi, trei. Dar sunt stabiliți acolo demult.
– Și comuna câți locuitori are?
– În jur la 3.500, adaugă viceprimarul.
– Zilieri aveți?
– Aveam până acum vreo doi, trei ani. Au găsit servicii, au început să facă și ei agricultură.
– Aveți oameni care primesc ajutoare sociale?
– Avem parcă 6 dosare. Dar ăștia sunt bolnavi. N-am fata lângă mine să îmi explice exact.
Comuna întinerită
Satul acesta, excepția când vine vorba de migrația în afară, are o explicație pentru unicitatea sa.
”Știți de ce? Toată lumea a plecat pentru bani, ori aici se pot face bani acasă. În momentul în care în Suceava sau în zona de nord, nu au avut cum să scoată un ban, au plecat. Și-avem și comuna întinerită. Mulți copii au rămas aici după ce și-au terminat școlile”, ne spune viceprimarul.
”Avem și noi o comunitate de romi care sunt foarte românizați. Au și ei solare, au servicii, și-au făcut case. Lucrează în București sau până în București, unde mai găsesc depozite, unde mai au de lucru, unde sunt acceptați necalificați. Și cine nu are servici, face agricultură”.
Când apare, bunăstarea, fie și în forma ei limitată, netezește disparitățile, nu doar pe cele economie, dar și pe cele etnice.
Încă o estimare despre cei plecați
Un bărbat prietenos, de pe str. Băncii, ne abordează din spatele gardului. ”Pe cine căutați?”. ”Oameni care lucrează în afară?”, îi spunem, cam fără speranță.
”Au fost niște băieți, dar sunt plecați de la noi. În Italia, Germania. La munca pe șantier”, spune bărbatul.
– Cam câți?
– Cam vreo 6,7 plecați de la noi, de-aicea. Mai sunt din Dobreni. Nu sunt mulți.
– Și restul?
– În București, pe șantier.
– Pe la sere cine lucrează?
– Cei care le au.
– Dar zilieri sunt prin sat?
– Aici la noi se duce cu ziua ăsta care e amărât și nu îi convine transportul. E până într-un milion pe zi. Cu țigări cu totul.
”Vrăjeală!”
Ultima oprire e la una dintre terasele din sat. Bărbații stau la bustul gol, fără mască, dar la distanță unul de celălalt.
Le explicăm că am venit să stăm de vorbă cu oameni din sat care înainte plecau în Germania și acum nu mai pot, din cauza Covidului, și s-au angajat ca zilieri la solarele din zonă.
”E vrăjealăăă!”, zice unul dintre bărbați. Nu știm dacă se referă la sezonieri sau la Covid.
”La noi în Germania nu lucrează nimeni”, intervine un altul.
”Nimeni?”
”Nu, nu. Chiar nicio persoană. Numai la Colibași să întrebați, la primărie.”
Apoi un altul din grup schimbă subiectul. ”Până la urmă există boala asta?”, ne întreabă.
Nu ascultă răspunsul. Mai întreabă o dată. ”Da există sau nu există?” Și apoi își răspunde tot el.
”Eu cred, după mine unul, sincer, că nu există.”