19 comentariiScriitorul Vasile Ernu a discutat cu Emanuel Copilaș despre ce a produs discordie în rândul comunității de rockeri și de fani Phoenix.
Emanuel Copilaș este lector universitar la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Vest din Timișoara. „Cartea reprezintă un efort colectiv de cartografiere a moștenirii culturale extrem de complexe și de – argumentăm noi – contradictorii a formației Phoenix, cu ocazia împlinirii, în 2022, a șase decenii de activitate mai mult sau mai puțin continuă”, își descrie acesta volumul care deja a împărțit cititorii în tabere.
A fost trupa Phoenix parte a disidenței anticomuniste sau i-a servit ideologia naționalistă și antioccidentalistă?
„Compatibilități între cultura socialistă oficială” și trupă
Vasile Ernu: Am văzut că la lansarea de la Timișoara, unde mă aflu şi eu, acum, a creat nenumărate reacții dure. În ce constă polemica mai exact?
Emanuel Copilaș: Pe scurt, se pare că am fost primul sau unul dintre primii autori din sfera științelor sociale care au atras atenția că între ideologia Phoenix, care este surprinzător de unitară pentru o perioadă de peste jumătate de secol, și cea a regimului socialist au existat convergențe importante, care nu trebuie nici minimalizate, dar nici exagerate.
Imaginea haiducilor rebeli din alte vremuri, a strămoșilor nesupuși, patriotismul, eroismul machist (mai mult în cazul formației decât al ideologiei socialismului târziu), anticapitalismul (mai pronunțat în cazul formației după 1989), o propensiune vag umanistă, protocronismul, anumite tente cert xenofobe și rasiste, intransigența, autoritarismul, antioccidentalismul, desconsiderarea oportunismului, a trădării și a exceselor birocratice, patriarhalismul… Toate acestea, și multe altele, pe care le discut pe larg într-o carte despre subculturile timișorene de tineret publicată acum câțiva ani, conturează niște intersecții și niște compatibilități deosebit de importante între cultura socialistă oficială și subculturile de tineret ale perioadei. Pentru care Phoenix a fost, de departe, formația reprezentativă.
Evident, pentru unii ascultători nostalgici ai trupei, genul acesta de problematizare a echivalat cu fluieratul în biserică, o biserică a rockului românesc autoimaginat într-o manieră foarte estetică și metafizică drept disident înainte de 1989, revoluționar în 1989 și ferm anticomunist după 1989. Or, lucrurile sunt departe de a fi stat așa, cel puțin înainte și în 1989.
– Privind în spate: cum se vede dinspre comentatorii cărții rolul şi funcția jucate de formației Phoenix în câmpul cultural şi politic în epoca regimului comunist?
– Între ideologia socialistă târzie și ideologiile subculturilor de tineret a existat un proces de convergență. Aceasta nu înseamnă, nici pe departe, că cele două se confundă. Nu. Dar de „pupat”, cu siguranță se pupă, de mai multe ori decât le place unora să vadă și să creadă.
Dinspre criticii volumului, Phoenix apare ca un fel de oază de normalitate și de libertate, într-o societate care era, pe bună dreptate, autoritară și disfuncțională în multe privințe.
Emanuel Copilaș, autor:
Aceasta este însă mai degrabă o proiecție afectivă, emoțională, asupra unor solidarități și experiențe formate în perioada tinereții, a căror amintire nu are cum să se șteargă ușor. Și nici nu trebuie ștearsă, nu despre asta este vorba în volum, ci trebuie doar pusă în context, confruntată cu situații inconfortabile și „decantată” intelectual pentru a arăta că și formația, și fanii ei, și tipul de comuniune exaltantă pe care îl produceau înainte de 1989 aparțin inextricabil de un context social, economic și ideologic de la care au împrumutat multe.
Și pe care, la rândul lor, l-au influențat, cel puțin în măsura în care l-au constrâns să devină mai pragmatic și să accepte genul acesta de distracții ale tineretului ca pe un fel de supapă de detensionare pentru nemulțumirile din ce în ce mai mari și destul de greu de exprimat, pe atunci, în alte forme.
Pe termen lung, adevăratul perdant ideologic în toată povestea aceasta a fost regimul socialist, deoarece toate subculturile acestea de tineret reproduceau, pe baza specificităților locale, desigur, ideologia social-liberal-umanist-consumeristă a Occidentului anilor 60, cu a sa idee romantică de „revoluție” socială făcută pe coordonate estetico-erotice, idee dublată de o antipatie profundă față de fenomenul politic în general.
Emanuel Copilaș, autor:
Această ideologie a subculturilor occidentale de tineret, corelată cu neașteptatele crize ale petrolului din anii 70, care au afectat, în primul rând, statele socialiste, a erodat încet și sigur eșafodajul ideologic al societăților socialiste din regiune. Astfel că, în anii 80, afirmă sociologul Vladimir Pasti, societatea românească era una efectiv liberală, cu excepția structurilor politice aflate la cel mai înalt nivel.
Sau, cum glumea regretatul Michael Shafir: în România socialistă exista doar un singur disident și îl chema Nicolae Ceaușescu, deoarece părerile sale erau diametral opuse în raport cu părerile celorlalți membri ai societății.
Emanuel Copilaș, autor:
„Phoenix nu a făcut propagandă politică înainte de 1989. A cântat din convingere”
– Pe alocuri, cartea pare şi un demers de demistificare a ideilor din jurul acestei formații importante. Unul dintre aceste mituri este legat de apropierea discursivă de nucleul dur al regimului: adică mai degrabă a slujit regimul decât a fost un adversar? În ce constă acest reproș?
– Phoenix nu a făcut propagandă politică înainte de 1989. A cântat din convingere, așa cum cântă și astăzi. Iar dacă această convingere a adus și niște bani pe deasupra, cu atât mai bine.
Această convingere era destul de apropiată, pe alocuri, de convingerile socialiste oficiale, la fel cum se și îndepărta de acestea din urmă prin misoginismul explicit, prejudecățile regionale (celebrul șovinism bănățean al prosperității, așa cum îl numește un sociolog, șovinism la care liderul trupei, Nicu Covaci, aderă din plin), prin rasism, sexism, antifeminism, individualism, neîncrederea în instituții și în autoritatea politică în general, promiscuitate.
Morala socialistă era deci una mult prea austeră pentru formație. Pentru a elimina orice urmă de echivoc, eu conturez ideologia formației nu numai pe baza textelor melodiilor, ci în primul rând pe baza ideilor și valorilor generale exprimate în cărți, articole, interviuri etc. de către membrii trupei, în special Nicu Covaci, dar și Mony Bordeianu și alții care, cu diferite nuanțe și excepții, subscriu în general la portretul ideologic pe care l-am schițat mai sus.
Reproșul care ni se adresează este acela că am fi întinat, nu știm cum, nobilele idealuri ale trupei și ale ascultătorilor săi, cel puțin a unora dintre ei. Așa cum alții întinau, înainte de 1989, nobilele idealuri ale socialismului.
Emanuel Copilaș, autor:
Este vorba despre o reacție profund afectivă, care încearcă monopolizarea unei imagini intens mitologizate a fenomenului cultural care a fost și rămâne Phoenix.
„Au fost și rămân un fenomen cultural specific”
– O altă mitologie e legată de disidența formației Phoenix: au fost sau nu disidenți? Ce rămâne din această poveste?
– Phoenix nu au fost nici disidenți, nici colaboratori ai regimului socialist. Au fost și rămân un fenomen cultural specific, a cărui înțelegere foarte complexă și nuanțată nu se lasă redusă la o fațetă sau alta a acestuia. Ce rămâne din această poveste, mă întrebi? Ei, de-abia acum lucrurile devin interesante. Dialectica de tip cultural asigură o permanentă comunicare și un permanent transfer istoric al subculturilor de tineret la nivelul culturilor oficial acceptate și invers.
Astfel, rockul din socialism, subcultura de ieri, altfel spus, a devenit în bună măsură un fenomen cultural mainstream, a cărui imagine rebelă este din ce în ce mai puțin convingătoare, mai ales când, înaintea sau după încheierea concertelor, formațiile rock locale se asigură foarte conștiincios de sarcina de a le mulțumi sponsorilor, de exemplu. Care sponsori se asigurau, atât înainte, cât și după 1989, că mijloacele principale de producție culturală rămân în mâinile lor, publice sau private, și nu ajung în posesia efectivă a tinerilor.
– Adică ceea ce părea o critică a regimului a devenit parte a regimului…
– Da, eu prefer să discut, pe urmele lui Vladimir Pasti, despre culturi pentru tineret, nu despre culturi ale tineretului. Rockul timișorean, care se hrănește de peste trei decenii din fantezia că ar fi stat la baza revoluției din 1989, a suferit și el acest proces de reificare culturală.
Ceea ce observăm acum, și cu ocazia acestui nou scandal Phoenix, este o dispută culturală purtată la nivelul unei clase sociale, burghezia postdecembristă și straturile sale generaționale succesive, având ca miză supremația culturală la nivel de clasă în vederea păstrării unei pretinse ierarhii culturale și în același timp materiale împotriva precariatului social și a păturii rurale din ce în ce mai subțiri.
Aceste ultime două clase sociale sunt alcătuite, în mentalul timișorean dominant, de „vinituri” ascultătoare de manele, de exemplu, având obiceiuri și comportamente care nu se ridică la nivelul cultural și totodată civilizațional al regiunii și al orașului care s-ar fi sacrificat și, iată, i-a primit pe nou-veniții ignoranți și abrutizați cu o empatie totuși nu lipsită de exigență.
Emanuel Copilaș, autor:
Vechea burghezie timișoreană, anticomunistă și mare consumatoare a unui patriotism local obtuz și ridicol, dar perfect inteligibil, în termeni sociologici, se vede concurată și chiar contestată, în ultimul deceniu, de o burghezie corporatisto-hipsterească-universitară în ascensiune, mai tolerantă, mai cosmopolită și mai puțin tributară vechilor prejudecăți culturale din regiune.
„Apropierea lui Nicu Covaci de AUR nu reprezintă un accident”
– Ceea ce s-a întâmplat în jurul formației Phoenix a fost sau nu contracultură? Sau ce tip de cultură politică şi practică culturală a produs acest fenomen? Ce li se reproșează de fapt?
– Cred că în cazul Phoenix se poate vorbi mai degrabă de subculturi ale tineretului, deoarece spațiile de întretăiere și totodată de diferențiere în raport cu mainstreamul cultural socialist nu permit adoptarea unor poziții dihotomice, băieții buni – deoparte, băieții răi – de cealaltă parte.
Mă gândesc aici la anumiți activiști ai UTC din Timișoara care în anii 80 au făcut mai mult pentru promovarea rockului local și internațional decât toți fanii Phoenix la un loc. Cum separăm aceste ape tulburi? Este imposibil.
– Tu cum vezi evoluția: crezi că faptul că Nicu Covaci se apropie de AUR are legătură cu rădăcinile politice ale formației sau e doar un accident? Ceilalți membri ai formației par a se dezice de acțiunile vocalistului?
– Da, apropierea lui Nicu Covaci de AUR, destul de precaută, cel puțin la nivel public, din câte am înțeles, nu reprezintă nici pe departe un accident, ci o continuare și o confirmare atât a ideologiei, cât și a pragmatismului formației. Din câte am citit în presă, da, ceilalți membri ai formației par a se dezice de poziția lui Covaci, de care el însuși pare a se dezice în ultimul timp – dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei.
*Nicu Covaci a cântat la nunta președintelui AUR, George Simion, și acest lucru a creat reacții aprinse în rândul celorlalți membri din trupă și al fanilor.