ComenteazăAlexandra Caraman avea 13 ani în 2008. Este una dintre fetele care ar fi trebuit să beneficieze de campania de vaccinare anti-HPV, dar a rămas dintre cele 98% care nu au primit vaccinul. „Opt ani mai târziu am aflat că am HPV. Am avut o tulpină care dădea condiloame. Ăsta a fost norocul meu, că m-a făcut să mă duc la ginecolog, să-mi fac Papanicolau, să-mi confirme că am HPV. Dacă nu aveam acea tulpină, nu cred că m-aş fi dus atât de curând să-mi fac Papanicolau”.
Avea şase tulpini ale virusului: două cu risc crescut de cancer, celelalte cu risc scăzut.
Eu mă consider un om informat. Am aflat atunci că nu sunt destul de informată. A trebuit să învăţ şi ce înseamnă HPV, ce poate să provoace. Am fost foarte frustrată că mi-ar fi plăcut să ştiu dinainte ce este şi cum pot să mă protejez împotriva acestui virus.
Alexandra Caraman:
Virusul HPV este cea mai cunoscută infecție virală cu transmitere exclusiv sexuală din lume. Aproape fiecare persoană activă din punct de vedere sexual intră, pe parcursul vieții, în contact cu cel puțin una dintre tulpinile virusului HPV.
În următorii trei ani, Alexandra a umblat pe la diferiţi ginecologi, pentru că nu exista un consens în ceea ce privea cazul ei. Unii voiau să intervină chirurgical, alţii nu. S-a supus la test după test pentru a investiga gravitatea leziunilor: „A fost groaznic. Eu cred în ce îmi spune medicul, dar medicii se contraziceau între ei”.
Cealaltă cutie a Pandorei: educaţia sexuală
A ascultat în cele din urmă sfaturile ginecologilor, care i-au recomandat să nu se opereze, dar să-şi facă o dată la şase luni testul Papanicolau, pentru a monitoriza evoluţia infecţiei.
Infecţia cu HPV i-a dinamitat şi relaţia. „Sunt destul de ipohondră şi frica de cancer mi-a dominat tot ce însemna viaţa sexuală”, spune Alexandra. O altă cutie a Pandorei: pe lângă această campanie eşuată de vaccinare e şi o campanie eşuată de informații despre educaţie pe tema sexului protejat în România. „Nu am avut acces la vaccin şi nu am avut acces la o educaţie sexuală corectă vizavi de riscurile pe care le ai când începi viaţa sexuală”.
În vreme ce vestul Europei a continuat să deruleze campaniile de imunizare împotriva HPV, în ianuarie 2009, România şi-a sistat programul. Au urmat ani răi, în care zeci de mii de fete puteau fi protejate în faţa virusului înainte să-şi înceapă viaţa sexuală. În perioada 2010-2020, 17.000 de femei din România au murit de cancer de col uterin. Majoritatea erau femei cu vârste între 20 şi 50 de ani.
Abia în 2020, statul a început să asigure din nou vaccinarea gratuită pentru fetele cu vârsta de până în 14 ani. Anul trecut s-au vaccinat, prin program, 28.169 de tinere. Medicii au fost surprinşi plăcut: se vaccinaseră de peste 10 ori mai multe adolescente decât în 2008.
În septembrie 2021, Ioana Mihăilă, fost ministru al sănătăţii, a extins grupa de vârstă până la 18 ani şi şi-a anunţat intenţia ca programul să acopere şi vaccinarea gratuită a băieţilor, care sunt purtători HPV, aşa cum se practică deja în ţări ca Marea Britanie sau SUA.
Mama care s-a luptat pentru vaccin
Dar accesul la vaccinare în practică e mai puţin limpede decât pare în documentele oficiale. Asta avea să afle pe pielea ei Claudia Petrina- Necula, mama unei adolescente de vârstă eligibilă pentru programul de vaccinare.
Claudia e furioasă. În februarie 2019, a depus pentru prima dată cererea de vaccin pentru fiica ei, la medicul de familie. Lunile treceau şi vaccinul nu era niciodată disponibil.
„Când au anunţat că se prelungeşte vârsta de vaccinare, citeam comentariile la ştire şi am văzut că sunt copii în alte judeţe care au beneficiat de acest vaccin din 2019 şi până în septembrie anul acesta”, povesteşte Claudia. Aici începe o istorie aproape kafkiană. A sunat medicul de familie, apoi la DSP Deva.
A pus piciorul în ușa birocrației
Confundând-o cu un medic, funcţionara DSP de la depozit i-a spus că are vaccinuri pe stoc. „I-am spus că sunt mama unei fetiţe. A intrat în programul informatic, a certificat că medicul de familie depusese cererile şi mi-a zis să sun la Epidemiologie”.
Claudia a întrebat la celălalt departament de ce medicul ei nu primeşte vaccinul, deşi există seruri în depozit. „Mi-au spus că auziseră că medicul meu de familie şi-a schimbat asistenta şi nu mai ştiau numărul de telefon”.
„A doua zi, doamna asistentă s-a dus după vaccin, dar nu i l-au dat, pentru că nu găseau nu ştiu ce hârtii. Cred că din septembrie până acum, asistenta a făcut vreo 10 drumuri la DSP. Ba nu se găseau hârtiile, ba se găseau, dar apoi ziceau că fata depăşise vârsta”.
Adolescenta împlinise 15 ani, aşa că nu se mai încadra în intervalul iniţial de 11-14 ani, deşi avea 12 ani când mama ei făcuse cererea pentru vaccin. Claudia spune că a le-a explicat asta celor de la DSP, dar le-a mai precizat şi că se extinsese vârsta de vaccinare.
„Mi-a spus: dar noi nu ştim. Nu-i nicio problemă. Vă descarc eu ordinul din Monitorul Oficial şi vi-l trimit”.
„De cascadorii plânsului”
„Cei de la DSP au programat-o apoi pe doctoriţa de familie în noiembrie să ia vaccinul. A mers iar asistenta şi de această dată i-au spus că nu mai e vaccin în depozit”.
În cei doi ani şi 9 luni de când Claudia încearcă să obţină vaccinul pentru fiica ei, mama l-a căutat şi în farmacie. A vrut să-l cumpere direct – deşi costurile pentru schema completă de vaccinare anti-HPV sunt ridicate (între 1200 şi 1800 lei). Spune că în vară nu găsea serul nici în farmacii. Când, în sfârşit, o farmacistă a sunat-o să-i spună că primiseră vaccinul, Claudia aflase că DSP îl are pe stoc şi a decis să mai dea o şansă „vaccinării gratuite” din partea statului. În acest moment, şi ea, şi fiica ei încă aşteaptă.
E de cascadorii plânsului: să lupţi pentru copilul tău şi să intri într-un astfel de carusel kafkian într-un moment în care copilul poate fi foarte bine vaccinat anti-HPV şi i se poate salva viaţa.
Ginecologul Mădălina Ciuhodaru, despre situaţia Claudiei Necula:
„Sunt politici de sănătate pe care le aştept de 30 de ani, de când lucrez. Tot aştept şi visez ca în ţara mea, femeia să aibă acces neîngrădit la sănătate. Şi fetelor să li se facă educaţie astfel încât să-şi cunoască şi drepturile”, a mai declarat Ciuhodaru.
Medicul vede des femei care ajung la spital abia în stadiul final al cancerului de col uterin. „Mai ales în pandemie. Le-a fost teamă să meargă la medic. Şi apoi, când sunt depistate, se tem să meargă să-şi urmeze schema de tratament”.
Diagnosticul de cancer, în pandemie
La polul opus se află femei ca Elena Ioan, care a avut curaj să meargă de zeci de ori în spitalele din România, în plină pandemie, în încercarea de a-şi recâştiga sănătatea.
În vara lui 2020, o hemoragie bizară, care a ţinut-o două săptămâni, a făcut-o pe Elena să meargă la Spitalul Judeţean din Galaţi. Aici i s-a făcut un chiuretaj biopsic – adică o biopsie din ţesutul endometrial, care a indicat nişte formaţiuni atipice, dezvoltate anormal. Termenul medical este „displazie”, îşi aminteşte Elena.
În ultimul an, femeia de 53 de ani a devenit fluentă în limbajul medical, în încercarea de a înţelege mai bine ce i se întâmplă.
„Mi-a salvat viaţa”
Elena a repetat biopsia la Timişoara. Nici de această dată, analiza nu arăta că ar fi ceva malign. Simţea totuşi că ceva e în neregulă, aşa că a cerut a treia opinie: unui chirurg din Bucureşti care o operase recent pentru altă problemă medicală. Dr. Botezatu a avut o opinie diferită, dar categorică în favoarea unei operaţii preventive.
„Mi-a salvat viaţa”, spune acum Elena. „Mi-a spus să scoatem ce e acolo pentru a fi siguri că nu e cancer. Am făcut histerectomie totală cu anexectomie bilaterală”. Adică ginecologul a îndepărtat preventiv uterul, trompa şi ovarele.
Elena a luat greu decizia asta, după două biopsii care spuneau că nu e cancer. „Mai auzeam tot felul de poveşti. Că dacă te duci şi scoţi tot, nu mai eşti femeie. Lucru greşit, total greşit”.
A mers pe mâna ginecologului Radu Botezatu. În octombrie 2020, organele eliminate au fost biopsiate la rândul lor şi a sosit un diagnostic la care nici medicul nu se aştepta. Elena avea un cancer ascuns, foarte rar: cancer seros tubar de grad înalt, localizat pe trompa dreaptă. Dacă nu făcea intervenţia preventivă, nu ar fi depistat la timp tumora.
A mers pe mâna medicului
A aflat apoi şi că unul dintre factorii care au dus la dezvoltarea acestui cancer a fost infecţia cu virusul HPV, care nu dă doar cancer de col uterin, ci e implicat şi în alte cancere la nivelul organelor genitale, dar şi la nivel orofaringian.
În mai puţin de o lună, Elena a ajuns din nou sub bisturiu şi anestezie, pentru a fi eliminaţi şi ganglionii limfatici inghinali. Din fericire, cancerul nu metastazase, dar medicul i-a recomandat oricum 6 şedinţe de chimioterapie.
„Ca să fim siguri”, i-a spus ginecologul şi, de data asta, femeia nici nu l-a mai întrebat a doua oară.
Mergea la chimioterapie o dată la trei săptămâni. Din cauza ameninţării COVID, de fiecare dată trebuia să facă un test PCR cu două zile înainte ca să aibă acces în spital. Practic, odată la 18 zile o lua de la capăt.
„Cancerul mi-a dat întreaga viaţă peste cap, dar am luptat şi acum sunt bine”, spune femeia de 53 de ani, care-i rămâne recunoscătoare medicului care a insistat pentru o intervenţie radicală.
„Am simţit că nu o să mă omoare cancerul, ci sistemul”
„La 26 august 2011 primesc diagnosticul de carcinom datorat infecţiei HPV. Mă culc şi pe 27 august mă trezesc alt om”, povesteşte Carmen Ungureanu. „Şi ştiu ce spun. Pentru că acel diagnostic în 24 de ore m-a trimis cumva în profunzimea fiinţei mele şi m-a scuturat din toate rădăcinile”.
De când a aflat că are cancer, s-a mobilizat să facă faţă, ca şi cum ar fi primit un proiect nou pe care trebuie să-l rezolve la muncă. Şi-a adunat toată energia. A fost unul din pacienţii foarte norocoşi să nu aibă efecte adverse de la tratamente.
Mamă a unui fiu care avea atunci 16 ani, Carmen a trecut în următoarele şase luni prin: „chimioterapie, radioterapie, conştientizări legate de ce înseamnă viaţa, ce însemn eu, ce înseamnă cei din jurul meu, momente în care am simţit că nu o să mă omoare cancerul, ci o să mă omoare sistemul”.
Venise de la Iaşi în Bucureşti ca să facă radioterapie la Institutul Oncologic Fundeni. În ziua când trebuia să aibă prima şedinţă, o piesă din accelerator se defectase. „Costa 128.000 de euro să fie reparată, iar statul român nu aloca banii să se cumpere acea piesă. A fost îngheţat un spital practic, că pe acel aparat se lucra 22 de ore din 24. Acolo mergeau şi adulţii din spital, şi secţia oncopediatrică, şi oamenii din sistemul ambulator cum eram eu. Şi tu, ca stat, să nu aloci a doua zi banii să repari?”.
Carmen povesteşte că s-a dus săptămâni întregi la Fundeni, în fiecare dimineaţă, aşteptând să se încheie coşmarul birocratic şi să înceapă radioterapia.
„Până atunci nu plânsesem, nu făcusem o criză de isterie, dar în acele zile am clacat fizic. Nu am simţit că se prăbuşeşte lumea până la sistem”.
În cele din urmă, acceleratorul a fost reparat şi, în februarie 2012, Carmen şi-a încheiat tratamentul. Acum spune că sărbătoreşte „10 ani de când am învins cancerul”. În 2015 a detaliat întreaga experienţă într-o carte, „Ochi în ochi cu cancerul. Cheia regăsirii mele”. Cu cerneală invizibilă sunt semnate și miile de femei care n-au mai avut șansa să scrie o carte.
Foto: Shutterstock
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!