Școala A început Fără Ei. Tribut Pentru 11 Dascăli Români Morți în Pandemie

„Important atunci când plecăm e să plecăm cu tolba de lumină în spate”, le spunea adesea profesoara de limba română Violeta Cireașă-Iuga colegilor ei de la Liceul Ștefan cel Mare din Râmnicu Sărat.

Violeta și soțul ei, Constantin, profesor și el, sunt doi dintre cei pe care elevii nu-i vor mai întâlni la acest nou început de an școlar.

Un an al școlii pornit aproape cu furie, sub impulsul nostru, al tuturor, de a scăpa din cercul anormalului. E un sentiment resimțit nu doar în România, ci în întreaga lume. Dar unii dintre oamenii de la catedră nu mai sunt. Ei le-au lăsat un fum aproape vizibil, călăuzitor, celor care i-au cunoscut. Le-au supraviețuit, pentru totdeauna, numeroase învățături și momente în albume și în viețile elevilor, colegilor, familiilor și colectivității.

Site-ul Școala 9, o inițiativă publicistică a BRD, realizată de jurnaliști independenți, a vorbit în toată România cu oamenii din școli. I-am rugat să rememoreze portretele colegilor care lipsesc de la începutul de an școlar. Așa s-a închegat povestea a 11 dintre profesorii care au plecat cu tolba de lumină în spate.

Giorgie Daniel Vlad, „întemeietor de școală”

1955 – 2020, profesor de informatică la Colegiul Național Ștefan cel Mare Suceava

În holul Colegiului Național Ștefan cel Mare din Suceava există un panou mare cu medaliații la olimpiade de informatică și cu profesorii care i-au pregătit. Pe el se află și numele Giorgie Daniel Vlad.

Școala a început fără ei. Tribut pentru 11 dascăli români morți în pandemie — Profesorul Giorgie Daniel Vlad

„Giorgie este întemeietor de școală”, spune Dan Popescu, directorul liceului și bunul său prieten. „În 1990, imediat după Revoluție, am fost supărați că exista liceu de informatică doar la București și Iași. Atunci eram inspector școlar și am fost la comisia națională de informatică, cu scrisori și documente și am obținut titulatura de liceu de informatică. Și am făcut echipă cu el”, povestește acesta. De-a lungul timpului, a fost profesor de informatică, inspector școlar și director. Viața lui toată i-a dedicat-o școlii.

Fondate în ultimele decenii ale comunismului ca școli de elită și concurență cumplită, liceele de informatică din București și din Iași lăsau inevitabil pe afară, în fiecare an, sute și sute de copii talentați.

Giorgie Daniel Vlad s-a luptat să ofere șanse pentru cât mai mulți copii. Profesorul sucevean a murit chiar la începutul pandemiei. A fost una dintre victimele valului sălbatic care a măturat Bucovina.

La sfârșitul lui martie, orașul era în carantină. Aflat la terapie intensivă, Giorgie nu mai răspundea mesajelor telefonice ale prietenului său de-o viață. „Vorbea cu soția lui, când putea vorbi, și la un moment dat i-a răspuns cu o voce stinsă că vrea apă”, povestește cu durere Dan Popescu. Apoi i-a fulgerat vestea că Giorgie nu mai e.

Ecourile s-au dus peste tot în lume, pe oriunde se găsesc elevii școlii. „O fostă absolventă a școlii din SUA, când a auzit că a murit Giorgie, a vrut să dea din banii pe care îi donase pentru școală către familie și i-am îndeplinit dorința. A fost o pierdere uriașă pentru noi toți”, mai spune directorul liceului.

Giorgie Daniel Vlad a fost profesor 35 de ani. În 1999 își obținea gradul didactic I. A fost profesor mentor și membru în Corpul Național de Experți în Management Educațional. E fost absolvent al Liceului Ștefan cel Mare, unde a ajuns și să predea. În timpul liber, îi plăcea să joace bridge.

În fiecare an, se ocupa de organizarea concursurilor și olimpiadelor școlare, unde avea mereu rezultate bune, ajungând cu elevii săi pe podiumuri internaționale. A fost autor de manuale și de culegeri. Un om prețuit deopotrivă de elevi și profesori. Cel care a fondat o școală. Cea a speranței că, dacă ești bun, poți ajunge oricât de departe.

Violeta Cireașă-Iuga și Constantin Cireașă-Iuga și-au încheiat misiunea

1957 – 2020, profesoară de română la Liceul Național Ștefan cel Mare Râmnicu Sărat
1951 – 2020, profesor inginer TCM, Centrul Școlar de Educație Incluzivă Râmnicu Sărat

Violeta și Constantin Cireașă-Iuga au fost profesori în Râmnicu Sărat. Ea, de limba română, el, profesor inginer specializat în Tehnologia Construcțiilor de Mașini. Au mers de mână până în ultima clipă. S-au îmbolnăvit de COVID în decembrie anul trecut și până la finalul anului, amândoi au murit, la o săptămână unul după altul, el pe 19 decembrie, ea, pe 26. Au lăsat în urmă imaginea profesorului prin excelență. „Mi-a zis: «cred că mi se termină misiunea»”, spune cu căldură și emoție în glas Samfira Necula, secretara Liceului Ștefan cel Mare, amintindu-și de o ultimă conversație telefonică pe care a avut-o cu Violeta Cireașă.

„A fost o familie unită, frumoasă. Era mama adoptivă a tuturor. Ne este ca un înger de acolo de Sus”, spune secretara Samira Necula despre colega ei.

Secretarei i-a mai rămas de la ea un testament: „Mereu îmi spunea că important e atunci când plecăm, să plecăm cu tolba de lumină în spate, rucsacul să fie plin cu lumină”.

Profesoara s-a implicat în viața școlii și și-a iubit nespus elevii. În 2006 și 2007 a scos și revista numită „Pastile pentru suflet”.

Dorina Maftei, directoarea liceului, l-a avut pe Constantin Cireașă profesor. Are și acum amintiri foarte limpezi cu el, clare ca durerea unei răni.

„La o teză, nu m-am simțit bine în ziua respectivă și dumnealui mi-a permis să o reprogramez, să o dau în altă zi. Chiar m-a sensibilizat cu gradul de umanitate de care a dat dovadă. Eu am făcut școala pe vremea lui Ceaușescu și erau foarte severi profesorii”, spune directoarea. Își amintește că avea o acuratețe în explicații, astfel încât toți elevii plecau cu lecția învățată de la oră. O acuratețe dumnezeiască, să nu ne ferim de cuvinte.

„Niște oameni extraordinari, cu drag de școală, de copii, sufletiști. Nici n-am vorbe să-i descriu cât de minunați au fost, mare pierdere pentru oraș, păcat că s-au dus atât de repede, nu meritau soarta asta. Niște oameni de o finețe specială”. Poate că nu există, astăzi, în lumea granulară și contrariantă, un compliment mai deplin. Ori de câte ori ne ciocnim unii cu alții, există cel puțin, în aerul de deasupra orașului Râmnicu Sărat, perspectiva a doi oameni fini.

Ioana Pop, învățătoare aproape jumătate de secol. „A rămas un om al școlii până la sfârșit“

1935 – 2021, învățătoare la Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi din Sângeorz-Băi

Învățătoarea Ioana Pop a murit pe 16 aprilie, la vârsta de 86 de ani. Cadrul didactic a predat ca titular din 1950 până în 1995 la Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi din Sângeorz-Băi, un oraș cu mai puțin de 10.000 de locuitori, din județul Bistrița-Năsăud. Însă a continuat să predea de fiecare dată când școala avea nevoie de ea.

„A rămas un om al școlii până la sfârșit. Venea de drag și ne vizita la școală. A fost un om empatic și extrem de muncitor, care se documenta în legătură cu noutățile din Legea Educației. Le știa pe dinafară. Toți învățătorii păstrau legătura cu ea. Îi cereau sfaturi despre practica pedagogică“, spune Cătălina Mureșan, profesoară de franceză la aceeași școală.

Ioana Pop a fost unul dintre acei pedagogi care i-au inspirat pe unii dintre elevii săi să urmeze același drum la catedră. „Doamna Ioana a fost învățătoarea mea nu doar pentru cei patru ani de școală primară, ci pentru totdeauna, pentru că s-a risipit ceva din ființa ei în ceea ce sunt acum. A fost o învățătoare cu har și asta s-a văzut în toți elevii care i-au trecut prin mână și nu au fost puțini“, povestește Monica Halaszi, una dintre fostele eleve ale învățătoarei. Inspirată de învățătoarea ei, tânăra avea să devină una dintre cele mai cunoscute profesoare de limba română din județul Bistrița. În prezent, este și directoarea Colegiului Liviu Rebreanu din același județ.

„Vorbea cu atâta bucurie despre elevi și despre frumusețea meseriei sale, despre satisfacția pe care i-o dădea întâlnirea cu copiii, despre tinerețea pe care ți-o dă contactul cu generațiile tinere“, mai spune profesoara.

„Doamna mea mi-a deschis apetitul pentru lectură, m-a implicat pe mine și pe colegii mei în prima activitate de voluntariat. Îmi amintesc cum treceam cu emoții puntea peste Someș să ajungem la o femeie nevoiașă și să-i oferim sprijin. Tot dumneaei m-a dus în prima tabără. A fost la Sibiu, țin minte ca și cum a fost ieri“.

Timea Dărăban, profesoara de 25 de ani, era „preferata elevilor”

1995-2020, profesoară de biologie la trei școli din Maramureș

La jumătatea lunii august 2020, Timea Dărăban i-a trimis un mesaj lui Eniko Bencze, secretară la Școala Gimnazială Petőfi Sándor din Coltău, Maramureș. Îi spunea că este răcită. O durea în gât și avea febră.

„Se îngrijora, pentru că la noi posturile se ocupă în ședință publică. Nu știa ce ar fi trebuit să facă dacă nu ar fi putut să ajungă. A mers la spital, dar pentru că era foarte multă lume, s-a întors acasă și a mers din nou cu salvarea. După câteva ore a trebuit să fie intubată”, ține minte secretara școlii.

Timea preda biologie la trei școli maramureșene: Liceul Tehnologic Agricol Alexiu Berinde din Seini, la Școala Gimnazială Petőfi Sándor din Coltău și la cea din satul Arduzel.

Vara lui 2020 a fost plină pentru ea – a susținut definitivatul și titularizarea -, motiv pentru care era mai obosită decât de obicei, își amintește Agota Tepfenhardt, director-adjunct al liceului din Seini. „Era în primul an la noi, copiii o iubeau, a fost preferata elevilor”, spune directoarea.

Eniko Bencze de la școala din Coltău o considera o tânără ambițioasă și hotărâtă, care a muncit ca să-și ia examenele, dar și ca să câștige simpatia și respectul elevilor. „Era foarte atașată de copii, era energică, dar și severă, putea să țină liniște”, povestește femeia. „Așa de mult se bucura că lucra în învățământ! Zicea că îi place în școală, că se simte ca acasă”.

Făcuse naveta din Baia Mare spre satele unde preda, dar de câteva luni locuia chiar în Coltău, unde bunicii ei au construit o casă. Totul părea să-i meargă cum și-a dorit: îmbrățișase o profesie pe care o îndrăgea, se căsătorise recent, n-avea, din câte știa, probleme de sănătate.

Grija Timeei pentru cei din jur a apreciat-o Eniko Bencze. „Îi plăcea să ajute tot timpul. În pandemie, când ținea lecțiile online, noi am mai făcut curățenie în bibliotecă și s-a oferit să ajute”.

Tot timpul se spăla pe mâini și se dezinfecta, spune secretara. A fost unul dintre supraveghetori la Evaluarea Națională și a dezinfectat pe rând pixurile aduse din cancelarie.

După ce s-a îmbolnăvit, până să ajungă la spital, s-a temut să nu ia răceală de la ea bunica sau părinții. Nu știa dacă are sau nu COVID.

Cât era internată în spital, mama ei a cerut ajutor pe Facebook; pe profesoara de 25 de ani ar fi putut-o salva un tratament cu plasmă. S-a găsit un donator, însă transfuzia a fost în zadar. Pe 24 august 2020, Timea a murit.

Valerian Netolitzchi a antrenat generații de baschetbaliști

1963 – 2020, profesor antrenor la Clubul Sportiv Nr. 3 Steaua din București

Dintr-o familie de sportivi, Valerian Netolitzchi a ales să facă sport și educație, spune Răzvan, fiul lui. „Îi plăcea să formeze caractere, de asta a ales să lucreze cu copiii și să-i ajute să-și atingă potențialul”, explică el.

Era director-adjunct la Clubul Sportiv Nr. 6 Steaua din București, unde se ocupa de organizare, iar la Clubul Nr. 3 antrena. De-a lungul anilor, a pregătit o mulțime de generații, iar printre baschetbaliștii lui s-au numărat unii dintre cei ajunși repere ale baschetului nostru.

Cu cei care voiau să facă performanță era mai dur „ca să-i motiveze și mai mult să-și realizeze visul”, spune Răzvan. Îi ajuta atât tehnic, cât și, spune băiatul lui, motivațional.

„Mie îmi plăcea mai mult fotbalul, dar datorită lui am urmat și calea baschetului”, povestește Răzvan. Participa la antrenamentele tatălui, la Clubul Steaua, alături de copii de vârsta lui. S-a apucat de baschet pe la 10-11 ani și a continuat până în clasa a XI-a, în 2008.

„Voia să jucăm cu plăcere, deși uneori erau momente mai tensionate, pentru că urma un meci mai greu. Filosofia lui era că dacă faci ceva din plăcere, vor veni și rezultatele”, rememorează tânărul.

La antrenamente ne trata pe toți ca fiind din familie. Câștigam și pierdeam împreună. Când pierdeam, trebuia să înțelegem ce am greșit și să corectăm, ca să devenim mai buni.

Mereu l-a încurajat să-și găsească propriul drum, nu neapărat în sport, o tradiție în familie, așa că s-a dus la ASE în București.

Dimineața, când ajungea la birou, antrenorul striga „Buongiorno!”, își amintește Mihaela Barbu, secretară la Clubul Nr. 6. L-a cunoscut în septembrie 2011, când a devenit directorul instituției. „În două săptămâni mi-am dat seama că era un bun manager. Fiind secretară, am lucrat cot la cot, pentru că sunt multe de făcut în învățământ”, spune aceasta.

Avea răbdare cu ceilalți colegi, le explica și ce aveau de făcut, dacă nu-i dădeau singuri de capăt. Îi ajuta să ia lucrurile pas cu pas și să le înțeleagă.

În toamna anului trecut, viața familiei, a colegilor și a elevilor lui s-a schimbat. S-a infectat toată familia antrenorului cu noul coronavirus, fără să știe de unde și, după două zile, starea profesorului s-a agravat – au început dificultățile de respirație. Valerian Netolitzchi a mai trăit până pe 30 noiembrie 2020, avea doar 57 de ani.

Ca mulți alții, Mihaela Barbu îi simte lipsa. „La înmormântarea dânsului au venit generații și generații de sportivi. Cei care n-au putut ajunge – unii au plecat în America – au trimis coroane”. Ce n-au trimis, dar duc cu ei după ce au întâlnit un antrenor și un mentor, e mult mai prețios.

Mâine, în Școala 9, portretele altor profesori fără care, deși nu mai sunt, nu putea să înceapă școala.

Dacă știți cazuri de oameni din școli care nu mai sunt, victime ale acestei perioade, indiferent de profesia lor, vă rugăm să ne scrieți la archip.andreea@libertatea.ro, florinela.iosip@libertatea.ro sau medeea.stan@libertatea.ro. Șoferi de autobuze școlare, asistente, oameni din secretariate sau cei care fac curățenie, toți sunt importanți, toți au contribuit la drumul a generații și generații de copii. Așteptăm mesajele dumneavoastră, vă mulțumim!

Urmărește-ne pe Google News