ComenteazăUPDATE: Petrică Lungu, primarul comunei Filipești, susține ca ”proprietarii nu au donat conacul, ci doar l-au predat cu titlu gratuit pentru folosință Școlii Gimnaziale Filipești.
Școala a fost închisă, spune primăria, pentru că ”elevii de la ciclul gimnazial învățau în regim simultan, fiind foarte puțini, ca și cei din ciclul primar de altfel”. Ca urmare, ”costurile foarte mari de administrare a clădirii nu justificau folosirea doar a două săli pentru clasele primare.
Astfel, clasele primare au fost mutate într-un alt corp de clădire destinat învățământului, cu condiții decente și autorizație sanitară functionare”. În plus, spune edilul, copiilor li s-a pus la dispoziție un microbuz școlar.
Conacul Zarifopol a fost mândria satului Cârligi, din comuna Filipeşti, Bacău.
Construită în 1850 de boierul Ştefan Catargiu, clădirea a fost cumpărată, pe la 1857, de negustorul Pavel Zarifopol. Pavel era negustor de cai, dar descendenţii lui au mers la şcoli înalte şi au devenit avocaţi, judecători, scriitori, profesori.
Camerele largi i-au avut oaspeţi, printre alţii, pe Caragiale, Garabet Ibrăileanu, Păstorel Teodoreanu.
Însă nu acesta este motivul pentru care conacul este privit de unii localnici cu o teamă sacră. În 1930, unul dintre boierii Zarifopol a fost găsit spânzurat în odaia lui. La scurt timp, familia a zidit uşa şi geamul camerei respective.
Prin sat au început să circule zvonuri că fantoma celui spânzurat aprinde luminile noaptea, tropăie pe cele patru rânduri de scări interioare sau, de pe marginea balconului, admiră lanul de porumb la lumina lunii.
Motivul sinuciderii ar fi fost falimentul. “Dar cine ştie ce e în sufletul omului? O zi eşti aşa, o zi altfel… Nimeni nu ştie. Au mai fost care s-au sinucis la noi în Cârligi, aşa, din senin”, spune Ecaterina, care, la cei 71 de ani ai ei, a prins conacul Zarifopol şi în vremuri mai bune.
Bunicii au învăţat în sat, nepoţii fac naveta
În martie 1949, clădirea a fost confiscată de comunişti, iar membrii familiei Zarifopol au fost trimişi în închisoare. Conacul a fost transformat în şcoală, pentru copiii din Cârligi şi din satele vecine.
“Ce şcoală aveam! Şi internat, şi bucătărie, sobe mari, livadă în spate, fântână… Şapte clase am făcut aici, că aşa era pe atunci. Veneau copiii din alte sate şi nu-i mâncau fantomele”, râde Ecaterina, adăugând că n-o mai lasă inima să treacă pe la conac şi să-l vadă în ruină. “Am auzit că au stricat geamurile, au furat lemne, tablă din el… “. Bătrâna dă din cap, netezindu-şi şorţul cu amândouă mâinile.
Clădirea le-a fost retrocedată moştenitorilor, în 2007, iar aceştia au decis să o dăruiască satului, astfel încât cursurile să se desfăşoare netulburat mai departe. Dar şcoala din Cârligi s-a închis brusc, în 2016, autorităţile invocând numărul mici de copii.
Nepotul Ecaterinei, care tocmai a trecut într-a opta, trebuie să facă naveta, şase kilometri, până la gimnaziul din Filipeşti. “Şi 50 de elevi dacă avea, tot nu trebuia să o închidă. Poate nu s-au născut atâţia copii la noi, dar poate se nasc mai mulţi de acum încolo”, crede Ecaterina.
Un monument în voia sorţii
Conacul se află chiar în marginea satului, marginea care dă spre câmpurile agricole.
Scheletul dreptunghiular al unei porţi de fotbal aminteşte că pe acolo a fost un teren de sport, bântuit de chiotele elevilor.
Pereţii conacului sunt tencuiţi în galben regal, frontonul neoclasic stă sprijinit pe coloane. Uşile, cândva prinse cu sârme, sunt întredeschise, iar în ochiul rotund al podului, doi porumbei vineţii ascultă atent spiritele vântului. Doar ridurile din ramele albe ale ferestrelor trădează vârsta clădirii.
Înăuntru, scările de lemn scârţâie, într-adevăr, la fiecare pas. Sunt tocite inegal, franjurate de paşii sutelor de oameni care le-au coborât şi urcat: şcolari în recreaţie, profesori cu cataloage sub braţ ori cu planşe agăţate de vârful degetelor.
Uite-i şi pe un domn cu ochelari rotunzi şi mustaţă în furculiţă, Caragiale, discutând cu un tânăr palid, criticul Paul Zarifopol, despre “fatalităţile interne” ale marilor artişti. Câtă viaţă a fost aici şi nu mai este!
Băncile sunt încă îngrămădite în sălile de clasă. Pe una dintre table se vede scris: “Rămas-bun, clasa a VIII-a!”, de parcă şcoala s-a închis în iunie. În laboratorul de biologie, mormolocii în formol aşteaptă încă să fie examinaţi.
Lecția neînvățată a autorităților
Hărţile, dulapurile cu foi matricole, masa profesorilor – toate sunt neclintite în cancelarie. De câte ori ieşeau de aici, ducându-se spre clase, dascălii dădeau cu ochii de uşa zidită a camerei unde a fost ferecat răul.
Prin sticla spartă a geamurilor, curenţii calzi dinspre şes umflă perdelele. Dacă ai grijă să nu faci prea mult zgomot înaintând pe holurile cu brâu de vopsea, auzi ecoul tânguitor şi pe veci nefericit al răspunsurilor date de cei prinşi cu lecţia neînvăţată.
Primăria investeşte într-un cămin cultural
În biblioteca şcolii, cărţile sunt neatinse, rânduite pe colecţii, în rafturi din scândură de brad. Şi fişele fiecărei cărţi au rămas în sertarele pe care mâini nevăzute le trântesc stângaci în nopţile de iarnă, când împrumută ceva demn de citit, să treacă mai uşor timpul cel monoton al vieţii de după moarte.
Sau poate scriitorii din pozele de pe culoarele şcolii coboară printre volume, împinşi de singurătate sau de curiozitate, să vadă ce s-a mai publicat în ultimii o sută şi ceva de ani. Aprind becurile, răsfoiesc, apoi se urcă la loc, în tablou şi adorm iar cu ochii deschişi.
Aşa s-ar explica tămbălăul de zgomote şi paşi pe care unii săteni jură că-l aud când trec noaptea pe lângă conac. Fantoma educaţiei de altădată bântuie un sat a cărui identitate s-a împletit cu cea a Şcolii de Arte şi Meserii “Dinu Zarifopol”, care funcţiona în conac.
“Păcat de şcoală! Mare păcat de ea!”, exclamă Ecaterina. “Fantome, nefantome, acolo se învăţa carte. Era curat, cald iarna. La şcoală ne jucam, la şcoală se făceau şi baluri”.
Ironic, în anul pandemiei, şcolile româneşti, chiar şi cele de la sate, se confruntă cu lipsa de spaţiu, nu de copii. Măsurile anti-Covid obligă la distanţă mai mare între bănci. La graniţa dintre uitare şi porumb, conacul- şcoală din Cârligi se înfundă pe zi ce trece în praf, cu cele două aripi ale sale de albatros inadaptat.
Nu e păzit, nu e conservat, deşi e monument istoric. Nu e oportun. Nu rentează pentru şefii comunei.
Dar, oricum ai întoarce situaţiunea, cultura e tot un vampir, bugetar, la fel ca şi educaţia. În luna martie, anul acesta, Primăria Filipeşti a alocat suma de 770.000 de lei pentru “construire şi dotare centru cultural satul Hârleşti”. Restul banilor pentru acest proiect au fost solicitaţi de autorităţile locale de la Guvern.