Scriitoarea Ioana Nicolaie: „Suntem pe ultimul loc la consumul de carte în Europa, fiindcă nu ne creștem bine copiii” | Interviu

Poeta și prozatoarea a fost inclusă în treizeci și șase de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Pe lângă activitatea artistică, face cursuri de scriere creativă, coordonează grupul de tineri scriitori Liternauții și, în urmă cu 11 ani, a dezvoltat Fundația Melior, al cărei scop este de a dota școlile din România cu biblioteci. 

Recent, și-a lansat romanul „Drumul spre Soare-Răsare”, unde fratele ei, Maxim Radu Niculai, a devenit personaj central. În paralel, a lansat și cartea pentru copii „Clopoțelul fermecat”. Am stat de vorbă cu autoarea despre parcursul ei literar, procesul creativ, necesitatea unei cărți personale, importanța lecturii în dezvoltarea tinerilor, dar și viața alături de Mircea Cărtărescu. 

„Trilogia nordului”, inspirată de locul copilăriei

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, într-o familie numeroasă, cu 12 frați. „Nordul meu transilvan, multicultural și atât de bogat tocmai pentru că-n el sunt etnii diferite, m-a fascinat mereu”, spune scriitoarea despre locul copilăriei sale. 

Recomandări

Planul „machiavelic” aplicat de un mecanic auto pentru a domina o femeie. Victima: „Mă duc şi mă omor, sincer, că nu mai pot”

Anii petrecuți aici au avut un impact puternic asupra ei, dar au fost și sursă de inspirație pentru ceea ce critica a numit trilogia nordului, formată din „Cartea Reghinei”, „Pelinul Negru” și „Tot înainte”. 

Cel mai recent roman al ei, „Drumul spre Soare-Răsare”, apărut la Humanitas, își are baza tot în universul personal și spune povestea celui mai mare dintre frați, Maxim Radu Niculai. 

„Am scris din perspectiva lui, adică am folosit o voce masculină, ceea ce nu-i cel mai simplu de făcut”, explică autoarea. Cititorii au posibilitatea de a explora o lume fantastică, ce cuprinde multă duritate, dar și poezie. 

„Cum un om care vine pe lume cu multe daruri le tot pierde pe parcurs, deseori fără vina lui? Cum de-n jurul nostru vedem mereu oameni învinși, care nu-și duc la bun sfârșit destinul, dimpotrivă aș zice? Un posibil răspuns s-ar putea afla în carte”, adaugă ea.

„Ce faci când pierzi un om apropiat?”

Recomandări

Cea mai dură critică a taxelor vamale anunțate de Trump: „Ziua ruinei! În materie de economie, afirmațiile lui Trump sunt o prostie totală”

Libertatea: Unde duce „Drumul spre Soare-Răsare” și cât de greu e de parcurs?
Ioana Nicolaie: Într-o tulburătoare poveste de dragoste. Dar și în ce se află dincolo de realitate. Dar și în vieți viețuite în comunism sau în postcomunism. Dar și în povești din Ardealul de Nord – partea ruptă din Transilvania în perioada horthystă. Dar și în minele de aur din Munții Rodnei. „Drumul spre Soare-Răsare” e ca o rogojină peste care s-a pus o alta, și-apoi alta, și încă altele, până au ajuns un cub de rogojini în care se poate pătrunde și rămâne o vreme, cu speranța că e învăluitor, e bine, e ce trebuie.

– Când a apărut necesitatea de a scrie cartea asta?
– Ce faci când pierzi un om apropiat? Îi arunci lucrurile și-l uiți cât poți de repede? Sau, dimpotrivă, începi să cauți tot mai mult din ce ține de el? Mai ales amintiri, ca să nu-l lași să se șteargă din realitatea care nu-i doar ceea ce se vede, fiindcă mult din ea e în mințile noastre, în închipuire. Cum te descurci când știi că cel plecat a fost, ca fratele meu, un artist? Maxim Radu Niculai, care a devenit personaj în romanul meu, a scris de-a lungul vieții mii de pagini de literatură, care au dispărut, fie arse, fie abandonate într-un loc sau în altul. Ce-a rămas? Doar o agendă neagră, cu mai puțin de două sute de poeme, pe care deocamdată nu le-am cules în computer. Dar o s-o fac în perioada următoare, fiindcă vreau să public postum volumul cu numele lui pe copertă. 

Recomandări

Dezmăț financiar al partidelor. Cheltuieli de 68,4 milioane de lei, subvenții de doar 42,31 de milioane de lei. Unde s-au dus cei mai mulți bani

Un roman personal, terminat în New York, la etajul 15

– Romanul ne face părtași la viața unui om care nu-și împlinește destinul. Ați spus la un moment dat că ați lucrat aproape doi ani la el; cum a fost procesul de scriere, împăcat cu viața de zi de zi, când și cum ați scris?
– Convenția narativă a fost una dintre provocările mele, căci am ținut să povestesc totul din momentul în care viața se sfârșește și eroul trebuie să se întoarcă în propria biografie, s-o cerceteze cu atenție, să vadă unde se găsesc sâmburii de bine și de miracol care l-ar putea salva. Cadrul pe care pun mortarul prozastic este, cred eu, original, căci se leagă de vămile văzduhului. 

Am găsit multă lumină și multă frumusețe mai ales în fragmentele care se întorc spre copilărie sau adolescență, așa cum am găsit și dramă, și absurd, și neînțelegere. Cum un om care vine pe lume cu multe daruri le tot pierde pe parcurs, deseori fără vina lui? Cum de-n jurul nostru vedem mereu oameni învinși, care nu-și duc la bun sfârșit destinul, dimpotrivă aș zice? 

Un posibil răspuns s-ar putea afla în carte. Cât despre scrierea propriu-zisă, am avut nevoie de timp, or, dacă mă plâng de ceva constant, e tocmai lipsa timpului pentru scris. Sunt implicată în foarte multe proiecte și, ca să pot ajunge la masa de lucru, am nevoie de liniște. 

Doar când pot închide după mine ușa, fără să fiu chinuită de obligații domestice sau de deadline-uri, e bine. Doar când pot rămâne ceasuri, și câte opt, fără să beau măcar apă, căci nu simt că ar fi nevoie, pot scrie paginile așa cum mi le doresc.

– Cât de tare impactează lucrul la un astfel de roman realitatea dv.? A fost greu să vă ridicați de la masa de scris și apoi să vă continuați ziua, cum a fost?
– O să termin romanul până-n aprilie 2024, mi-am zis la un moment dat. Numai că, pe la început de martie, am început călătoriile, la festivaluri literare cele mai multe. După pandemie, eu și soțul meu, Mircea Cărtărescu, ne-am gândit că n-ar trebui să mai fim unul într-o parte și altul în alta, așa că am început să ne integrăm programul. Toamna trecută, când el a fost profesor invitat la Columbia University New York, am mers împreună. Acolo, la etajul 15 al unei clădiri din Manhattan, am terminat romanul. Nu l-am trimis imediat la editură, nu m-am grăbit. Cărțile vin pe lume când vor, nu când plănuiește autorul. E un pic de mister și-n asta.

– Veniți dintr-o familie numeroasă, ați fost 12 frați, iar rădăcinile ei sunt explorate în ceea ce critica a numit trilogia nordului – „Cartea Reghinei”, „Pelinul Negru”, „Tot înainte” – devenită cu „Miezul inimii” și „Drumul spre Soare-Răsare” o saga. Cum v-a format tot acest background și nordul dv. transilvănean în cine sunteți astăzi, și ca femeie, dar și ca scriitoare?
– N-am trăit nici șaisprezece ani în Sângeorz-Băi, unde m-am născut, căci în clasele mici am urmat un an de școală în satul mamei mele – bunica a vrut în felul acesta s-o ajute pe mama, căreia îi era tot mai greu cu familia din ce în ce mai numeroasă. Atât eu, cât și frații mai mari – sunt al patrulea copil – am știut că trebuie să plecăm cât mai curând, că suntem aproape pe cont propriu, că trebuie să ne găsim drumul.

 Așa că am urmat clasele superioare de liceu la Năsăud. Apoi, la nouăsprezece ani, am fost admisă la Facultatea de Litere din București, ceea ce a fost esențial, altfel aș fi plecat să muncesc în străinătate. Formarea culturală solidă a început în acest loc, deși făcusem parte și înainte dintr-un grup de liceeni care scriau literatură (Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Partene erau printre ei). 

Mult din ce sunt acum se datorează și cărților citite în sala de lectură de la Litere, și tinerilor scriitori, colegii mei atunci, cu care mă vedeam la Cenaclul Litere, și evenimentelor literare, și a ce mi s-a așternut în viață de-a lungul timpului.

Scriitoarea n-a simțit niciodată că genul ei o limitează

– Care a fost relația dintre dv. și fratele mai mare, Maxim Radu Niculai?
– Agenda neagră de care scriam mai sus i-am dat-o chiar eu. Acum mai mult de zece ani, m-a vizitat în București, pentru două zile. Eu tocmai revenisem de la târgul de carte din Göteborg, unde România fusese țară invitată, și primisem acolo agenda asta cu foi veline. 

„Scrie-ți poeziile aici”, i-am zis, „trebuie să le publici”. Ne-am mai întâlnit apoi acasă, în grădina fantastică unde am trăit și despre care am tot scris în romanele mele, dar n-am mai pomenit despre agendă. Până la urmă, iată că a ajuns la mine, cu poemele transcrise cu grijă, ca pentru a fi arătate și altora. Restul poveștii e în roman, sper să o afle cât mai mulți cititori.

– Cum a fost să-i dați voce în roman, să scrieți în numele lui?
– Am scris din perspectiva lui, adică am folosit o voce masculină, ceea ce nu-i cel mai simplu de făcut. Numai că mie mi s-a potrivit ca o mănușă. N-am simțit niciodată că genul meu mă limitează. Poate și pentru că am pariat în cărțile mele pe tot felul de naratori, de la unii realiști, precum cei din romane – ca Agustina, copilul atipic din „Pelinul negru”, care ajunge-n casa de copii, sau Reghina, din „Cartea Reghinei”, care e vârstnică și trebuie să-și povestească viața după un atac vascular -, până la unii fantastici, precum un băiețel cârlig de rufe, ca să dau un singur exemplu.

– Iubirea este prezentă și ea în poveste, dragostea protagonistului față de Helga. Credeți că iubirea este soluția salvatoare pentru un om sau cum vedeți lucrurile?
– Iubirea, am spus-o, chiar cred că-i motorul lumii, și numai pentru că o duce mai departe. În „Drumul spre Soare-Răsare”, dragostea are urcușuri și coborâșuri, are imprevizibil, tensiune și multă poezie. Mi-a plăcut să arăt literar cum se ivește iubirea, se precizează, se învață, se îmblânzește, se trăiește acut. 

Cred că paginile despre casa în care veneau Rebreanu și Fanny, soția lui, și-n care se întâlnesc acum cei doi adolescenți au partea lor de enigmă, dar și de emoție. Mai mult, faptul că ea e nemțoaică, iar el român mi s-a părut expresiv în sine. Nordul meu transilvan, multicultural și atât de bogat tocmai pentru că-n el sunt etnii diferite m-a fascinat mereu. Poveștile lui sunt puternice, dar și delicate, au exotism, dar și câte-un înveliș coroziv. Când ești scriitor, nu se poate să nu vezi asta.

– Odată ce ați terminat de scris o carte și odată ce ajunge în mâinile cititorilor, aveți vreo așteptare de la ea? În cazul de față, cu ce să rămână oamenii după ce citesc „Drumul spre Soare-Răsare”?
– Cu gândul că n-au citit-o degeaba. Și cu nevoia, poate, de a-și aminti unele sau altele din propriile vieți. Am primit multe mesaje de la cititori, multe dintre ele emoționante. Le citesc, mă fac mică și-apoi aștept să se potolească bătăile inimii.

Cărți și lumi fantastice pentru copii scrise și cu mesaje pentru oamenii mari

– De la roman, trecem la „Clopoțelul fermecat”, Editura Arthur, cartea pentru copii pe care ați lansat-o la final de 2024. Mă gândesc la lumea dv. interioară și cum faceți trecerea de la o scriitură grea, poate apăsătoare pentru suflet, la ludic, la universul copilăriei. De ce ați ales să scrieți și astfel de cărți și ce satisfacții vă aduc?
– Pe „Arik” l-am imaginat acum două decenii, mai curând din nevoie, căci aveam copil mic și-n librării nu se găseau decât cărți superbe, cartonate, cu eroi Disney cele mai multe, doar că traduse prost ori cu text minimal. Or, pe un copil îl crești prin cuvinte, nu altfel. Pe-atunci nu se publica aproape deloc literatură pentru cei mici, a fost greu să găsesc editor, dar până la urmă a ieșit. 

Au urmat alte cărți, nu doar feerii în versuri, rimate și ritmate, ci și romane fantastice, ca „Ferbonia” sau „Vertijia”, sau chiar „Spionul KME”. „Clopoțelul fermecat” e tare frumos ilustrat de Sidonia Călin, cu care am colaborat și la alte volume. 

Am mai lucrat și cu alți artiști, Anca Smărăndache și Walter Riess printre ei. Am scris despre copii din viitor sau copii de pe alte planete, am intrat prin jocuri de computer și chiar prin fotografii sau hărți, am descoperit ceruri uluitoare, căci sunt subterane, și mecanisme nemaivăzute. 

Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă atunci când a crescut băiatul meu, eu m-aș fi oprit din scris pentru copii. Am continuat, fiindcă, om fiind, am acces la fantezie. E uimitor să poți produce tu lumi, să le poți explora, să le poți arăta și altora. În toate aceste cărți ale mele, eu pun mai multe straturi de sens, unele pentru copii, altele pentru oameni mari, deși știu bine că aceștia din urmă, cu excepții, desigur, nu se dau în vânt după cărți pentru cei mici.

– Și dacă suntem aici, de ce ar fi bine ca adulții să citească cărțile pentru copii?
– Fiindcă în ele e mult experiment, e multă fantezie, e mult bine, de fapt. Dar asta numai dacă sunt cărți bune. Dacă sunt proaste, e neadevăr, e mimare, e stupiditate, e falsitate, e stăpânire greșită a limbii. Mulți dintre cei care scriu așa își imaginează copiii ca pe niște ființe reduse intelectual. Nu e greșeală mai mare ca asta. Din păcate, găsești astfel de cărți în toate librăriile, îți iau ochii prin ilustrație sau prin promovare. E uimitor că sunt alese uneori și de profesori, se dau ca premii, deși sunt inferioare.

– Câțiva autori care au scris cărți grozave pentru cei mici?
– Adina Popescu, Florin Bican, Ioana Pârvulescu, Vlad Stroescu, Dan Coman, Radu Vancu, Florin Lăzărescu, Mircea Cărtărescu, T. O. Bobe, Victoria Pătrașcu, Ana Alfianu, Horațiu Decuble, Matei Vișniec și alții care nu-mi vin acum în minte.

„În școlile noastre, cei mai mulți copii nu au, de fapt, acces la cărți”

– Sunteți în contact direct cu tânăra generație, iar prin Fundația Melior v-ați luat angajamentul de a dota școlile din România cu cărți. Cum priviți tinerii în raport cu literatura, în ziua de azi? Care ar fi o soluție, la nivel de societate, pentru a crește plăcerea lecturii în rândul lor? Sau totul începe în sânul familiei?
– În situațiile fericite, cititul și, mai mult, construcția culturală încep din familie. În majoritatea cazurilor, școala trebuie să ajute, să pună cărămizi acolo unde e nevoie, să-i îndemne pe copiii care chiar au aripi strălucitoare să nu le ascundă și-apoi să le piardă pe drum. 

Fundația Melior există de unsprezece ani și până acum a dus la bun sfârșit nu mai puțin de 26 de biblioteci Melior și alte câteva biblioteci Prichindel. A apărut din nevoie, căci în școlile noastre, cei mai mulți copii nu au, de fapt, acces la cărți. Ei nu au nici acasă cărți, deși au telefoane mobile, de pildă. Suntem pe ultimul loc la consumul de carte în Europa, fiindcă nu ne creștem bine copiii. 

Nu-i atragem către lectură, nu-i convingem că fără pagini citite n-au cum să se împlinească. Vor face munci inferioare, vor câștiga mai prost, căci nu vor avea viziune. Vor fi ușor de manipulat, nu vor ști unde să găsească adevărul, vor înghiți minciună după minciună, se vor lăsa folosiți de alții. 

Ce-i de făcut? Dacă nu ni se va răsturna lumea, căci nu ne-am îngrijit prea tare tocmai de generațiile care au crescut, e foarte important ca-n orice loc unde există copii să se găsească și cărți. Cât mai frumoase, cât mai noi. Fundația Melior, când alege școli câștigătoare, face concursuri de aplicații. Am avut sute de aplicații uneori, căci peste tot sunt și profesori buni care știu că fără carte chiar nu ai parte, vorba proverbului. 

Valoarea reală a unei biblioteci Melior e cam de 5.000 de euro. Pe ultimele le-am făcut și cu sprijinul firmei Zentiva, care ne-a redirecționat o parte din impozitul pe profit. Lucrul acesta m-a impresionat mai întâi, apoi m-a obligat să fac orice ca să duc la bun sfârșit proiectele acestea.

– Coordonați grupul Liternauții. Îmi puteți povesti, pe scurt, ce se întâmplă aici – cine face parte din grup sau cum poate cineva să facă parte?
– De mulți ani, n-aș ști câți anume, pe lângă cursurile de scriere creativă pe care le țin pentru copii a apărut grupul Liternauții. Ce era diferit? Tinerii cu care lucram deveneau tot mai surprinzători în literatura lor, așa că era nevoie de altfel de îndrumare. Liternauții nu e un cenaclu literar în care vii, te înscrii la lectură, citești și apoi ești discutat de cei prezenți. 

Se întâmplă și o parte din lucrurile acestea, dar mult mai important, cred eu, e partea de curs de poezie. La fiecare întâlnire, noi vorbim despre un poet, citim poezie, încercăm s-o situăm într-un cadru mai larg, să o înțelegem. Facem școală, prin urmare, dar altfel de școală. Tinerii scriitori pe care i-am invitat să facă parte din grup au ajuns atât de buni, de multe ori mă intimidează pur și simplu. N-am nici o îndoială că despre fiecare se va vorbi în literatura noastră. 

În curând, vom scoate antologia „Liternauții”, în care se va putea citi cea mai bună poezie. Ce autori sunt prinși în ea? Viviana Pantazică, Dragoș Stoica, Darius Munteanu, Gabriel Cărtărescu, Adriana Georgescu, Horia Petrean, Karina Săbădean, Matei Someșan, Teodora Leon, Vlad Iordache-Grigore și Delia Calancia, care ne-a făcut și ilustrație. Volumul va apărea în aprilie, la Editura Paralela 45, și o să-l lansăm sigur la Bookfest.

Un volum de poezii finalizat, ascuns în sertar

– Ați debutat la 26 de ani și sunteți una dintre cele mai importante voci din literatura contemporană românească, așa că mi-ar plăcea foarte tare să poposim câteva clipe și în lumea poeziei. Când apare poezia în viața dv. și din ce cotloane ale sinelui își trage seva? Când vă întoarceți la ea? Acum, după cel mai recent roman, i-a venit din nou rândul, cum simțiți?
– Cel mai recent volum de versuri al meu a apărut la Vellant, acum doi ani, și are titlul „Noctiluca”. Nu l-aș fi scris poate dacă nu aș fi coordonat Liternauții. Scriu și eu odată cu tinerii de care ziceam, în caiete cu foi albe aduse de la Moara de Hârtie; încetul cu încetul se strâng versurile. 

Am și acum un volum gata, dar nu mă grăbesc deloc cu el, stă bine în sertar. Și liternauții au volume proprii, o să și le publice sper eu că destul de repede. Anul ăsta va apărea, în sfârșit, o ediție nouă a celei mai traduse cărți ale mele (a apărut în trei limbi), „Cerul din burtă”, care, la apariție, a și fost nominalizată la un mare premiu european. E vorba de un volum care, la publicare, a fost considerat primul de acest fel în cultura noastră, căci în el era vorba despre cum vine o ființă nouă pe lume. Eu l-am numit roman, deși mare parte din materialul lui e poetic. 

Povestea nenăscuților care am fost cu toții cândva e desenată între copertele lui. De mai mult de șase ani lipsește din librării, așa că eram întrebată peste tot când, dar când va apărea cartea asta din nou, căci a contat enorm pentru mine, a zis cineva; mi-a dat curaj să rămân însărcinată. „Cerul din burtă” va apărea în coperte noi, pe hârtie bună și cu o grafică rafinată, la Paralela 45, unde, de fapt, a ieșit și prima ediție (a doua a fost la Polirom).

– Sunteți mai mereu întrebată despre viața alături de Mircea Cărtărescu și ați spus că fiecare aveți universul vostru atunci când scrieți, iar apoi sunteți primii cititori ai cărților voastre, unde dreptatea e mereu de partea lecturii. Cred că mereu va fi o curiozitate din public cu privire la dinamica dintre voi, ca oameni, părinți, scriitori. Îmi puteți da ceva din casă, despre cum e legătura dintre voi și despre rolul literaturii în ea?
– Suntem de aproape trei decenii împreună, e ceva poetic și-n cuvintele astea. Nici nouă nu ne vine să credem cum am crescut împreună, cum s-au ivit cărțile, cum ne-am crescut copilul, cum ne-am văzut de slujbe, cum n-am plecat din țară, deși în câteva rânduri am fost foarte aproape s-o facem. Literatura e pentru amândoi aerul pe care-l respirăm. 

E bine așa, e cu rost, avem multă recunoștință pentru asta. Da, niciodată nu ne citim cărțile înainte de-a fi gata, de-a porni, practic, către tipar. Da, eu am fost întrebată tot timpul, de multe ori tendențios, despre cum intervine Mircea în literatura mea. Nu intervine. Suntem autori foarte diferiți, cu interese și mize diferite. 

Cărțile lui Mircea sunt foarte iubite, am văzut de-a lungul și de-a latul lumii scene profund impresionante despre cât de importante sunt ele pentru cititori. Sunt bucuroasă că, după decenii de scris, în titlurile articolelor care se referă la mine nu mai apare sintagma „soția lui”. Și sunt recunoscătoare că atâția cititori aleg tocmai volumele mele din raft, când e o avalanșă de cărți în librărie. Sper ca „Drumul spre Soare-Răsare” să ajungă la cât mai mulți oameni care să trăiască în ea și-apoi, poate, să rămână puțin și pe gânduri.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro