Scriitorul născut la Timișoara, care locuiește de peste 40 de ani în Elveția, centrează Foișorul de Foc din București în mijlocul acțiunii, îl transformă într-un personaj în sine, în timp ce ne invită să asistăm la transformarea Capitalei, dar și a oamenilor care locuiesc aici, de-a lungul istoriei, din perioada monarhiei și până la terorile comunismului și la revoluție. Am stat de vorbă cu Florescu despre procesul lui creativ, documentarea intensă pe care o face pentru romanele sale, cât și despre rolul literaturii în cultivarea empatiei.

Cătălin Dorian Florescu. Foto: Evi Fragolia

„N-aș fi devenit scriitor dacă nu era boala mea”

Cătălin Dorian Florescu s-a născut la Timișoara, în 1967, dar locuiește în Elveția din 1982. După ce a studiat psihologia la Zürich și a practicat meseria într-un centru de reabilitare pentru dependenții de droguri, în 2001, a hotărât să se dedice în totalitate scrisului. „Turnul focului” este cel de-al șaptelea roman al său, tradus în română, deoarece scrie în germană, limba pe care o vorbește zilnic și care-i vine la îndemână, cu toate că este fluent și în limba natală. 

Florescu și-a făcut debutul în lumea literaturii cu un roman autobiografic, „Vremea minunilor”, iar apoi a continuat cu alte cărți, cum ar fi „Maseurul orb”, „Zaira” sau „Jacob se hotărăște să iubească.” Romanele sale au fost premiate atât internațional, cât și național, iar autorul povestește cum a ajuns aici „de la nenorocul pe care l-a avut în viață.” „Dacă i se poate spune nenoroc; n-aș fi devenit scriitor dacă nu era boala mea musculară”, povestește el.

L-am cunoscut pe Florescu la București, la început de noiembrie, când a venit să-și promoveze cel mai recent roman. Așa am descoperit că mutarea lui din țară a venit ca un răspuns organic al încercărilor părinților săi de a găsi un tratament pentru boala de care suferă. „Nu a fost vorba de o fugă, având în vedere că în acele timpuri, românii își riscau viața să fugă din țară prin pădure sau peste Dunăre. Eram prea mic atunci să riscăm ceva. Boala mea a fost întotdeauna un motiv care ne-a ajutat în privința asta, atât pentru sistemul comunist, cât și pentru birocrații care ne lăsau să plecăm. Așa, în anii 70, am ajuns cu tatăl meu până la New York, în căutare de remedii, care nu existau oricum, și de libertate; era totul un pretext”, spune autorul.

Călătoria din America, adaugă el, este și subiectul din primul lui roman, o odisee a doi emigranți, dar și oamenii pe care i-au cunoscut pe drum, prieteni pe care-i are și în ziua de azi. Avea 9 ani când a ajuns cu tatăl lui în State, într-un New York pe care-l descrie drept sărac și violent, altfel decât este azi, când e foarte hype. „Ne-am întors înapoi, un lucru nemaivăzut, să te întorci din America, loc spre care se îndreptau toate dorințele și speranțele oamenilor”, continuă Florescu.

În 1982 a părăsit din nou țara, de data asta cu ambii părinți, din aceleași motive legate de sănătate. „Mergând în sus și-n jos prin Europa, așa cum o fac și acum emigranții, noi eram mai doriți, că veneam din estul Europei, dar este aceeași poveste eternă a emigrantului, cel care caută un loc unde să expire liniștit și care să spună  «voi avea o viață aici».” Marea dorință a oamenilor de a-și oferi lor sau copiilor lor o viață mai bună. Lucrul ăsta ne-a dus și pe noi atunci, trei mici emigranți prin Europa, din întâmplare la Zurich, cu mașina Dacia comunistă, unde am dormit o noapte, fără să avem mulți bani”, explică Florescu, nu fără a preciza că tema asta este esențială în cărțile sale și ține istoria lumii în mișcare.

Odată aflați acolo, printr-o coincidență a sorții, mama lui, care a făcut liceul de limbă germană în Timișoara, a cerut ajutorul unui bărbat de pe stradă, care avea mașina parcată în spatele mașinii lor. Acel om le-a dat un număr de telefon și un nume, o persoană care i-a ajutat să se stabilească în Elveția.

„Am avut o voce interioară și am urmat-o”

Cătălin Dorian Florescu își aduce aminte că acasă, în Timișoara, avea o mică bibliotecă, așa cum aveau toți comuniștii, „biblioteca pentru toți”. Părinții i-au dat să citească și povestește că asta făcea parte din clasica educație care se făcea atunci, din dorința adulților de a-și învăța copiii. Însă, așa cum adaugă, decizia de a citi a fost proprie. „Ei m-au îndrumat într-o direcție, dar, pe la 15-17 ani, am avut o voce interioară și am hotărât să o urmez.” Tot atunci a scris și primele texte, din nevoia de a explica lumea în care se afla. Scria în germană, în paralel cu liceul și studiul pe care le-a făcut, de la poezii și teatru, la proză scurtă, și menționează cum a fost impresionat de drama care se întâmpla pe străzile României, în 1989, odată cu căderea lui Ceaușescu.

Autorul vorbește despre cum textele adolescenței sale erau banale, iar pentru că-și dorea să aibă o meserie, să-și câștige propriii bani, a ales să urmeze un domeniu care l-a interesat, psihologia. „Și scrisul, și munca cu un client au de-a face cu o narațiune. În scris, eu creez narațiunea pe care i-o ofer publicului, cu speranța să o accepte, o narațiune deschisă la interpretare. Dacă e prea închisă, e un fel de ideologie și se simte. Literatura trebuie să aibă mai multe straturi, să fie ambivalentă, iar personajele la fel. În terapie, lucrez cu clientul la propria lui narațiune. El vine cu o viziune negativă și e foarte benefic să transformi acea narațiune negativă, astfel încât să-și valorifice viața până atunci”, spune el.

Meseria inițială, cea de psiholog, este un punct esențial în viața lui, chiar dacă în 2001 a renunțat, pentru a se dedica în totalitate scrisului. Așa cum povestește, în 2020, a revenit la psihologie, într-un moment de criză foarte mare, în care-și punea mai multe întrebări legate de sănătate și cum să-și ducă viața mai departe. Atunci, la fel ca momentul în care mama lui s-a bazat pe ajutorul unui străin pe străzile din Zurich, două persoane străine l-au ajutat și i-au oferit un scop. „Una dintre ele mi-a propus să lucrez la ea în casă și asta mi-a fost extrem de benefic, m-a ajutat să găsesc un nou sens și context pentru viața mea. Eram într-un punct în care literatura nu mai era îndeajuns. De atunci lucrez de trei ori pe săptămână și fac o nouă specializare (terapia sistemică orientată pe soluții), la 57 de ani, a doua, ca terapeut”, mărturisește scriitorul.

„Trebuie să mă simt inspirat”

L-am întrebat pe autor cum a ajuns la povestea celor cinci generații de pompieri din cel mai recent roman al său, „Turnul focului”, și m-a condus spre modalitatea în care intră în contact cu ideile sau personajele sale. „Când te implici și ești activ se întâmplă să intri în contact cu viața și viața să-ți ofere anumite lucruri, îți murmură sau susură o anumită idee, situație sau mică poveste. Nu știi dacă va deveni vreodată ceva, iar în cazul meu, durează câțiva ani până la ultima frază a romanului, plus documentarea amplă, care e mai mult ca scrisul în sine. Însă, dacă simt că acea idee sau poveste spusă de un prieten, peste care dau pur și simplu, are un miez de frumos, de existență umană, dar e și poetic, cum îmi place mie, mă pun pe drum”, zice el. 

Florescu povestește că așa s-a întâmplat la mai multe dintre romanele sale, cum ar fi „Maseurul orb” și „Zaira”, personaje care au existat și care i-au fost povestite de alții. „Ideile astea au rămas prinse ca-ntr-o plasă de păianjen, până când, după ce am terminat alte cărți, am hotărât să mă dedic lor și să intru în contact cu acele personaje, pe vremea în care trăiau. Însă mi-am creat propria viziune asupra vieții și transform totul. E o transformare totală, de fapt, nu e viața lor”, precizează scriitorul.

„Turnul, o metaforă pentru 100 de ani”

Noul său roman, „Turnul focului”, se numește așa, deoarece pe hărțile de la 1900, în germană, așa apare notat – „turnul de foc.” Construcția Capitalei devine un personaj în sine în paginile cărții și este și punctul-cheie de la care a pornit acțiunea. 

Cu toate astea, înainte să se apuce de documentarea care a durat ani buni, Florescu era în București în căutarea unui alt roman, al unor locuri care să-l inspire, fără să știe exact ce-și dorește. Ajuns la Foișorul de Foc, a simțit o conexiune instantă. „Probabil, în comparație cu alți oameni care nu-l priveau blând, era urât, nu fusese restaurat, bloca și circulația, pentru mine a devenit un punct de reper pentru care am o liniște. E ca o axă, are pereți de trei metri grosime, este de neclintit. A rămas acolo și atunci când mașinile blindate ale lui Ceaușescu au tras cu lanțurile de pereții bisericii Enei, care fusese puțin avariată după cutremurul din 1977. Se spune că a fost prima încercare de a vedea dacă poporul protestează, dar nu a protestat nimeni”, povestește el. 

Când a zărit turnul, adaugă, l-a văzut ca o metaforă pentru 100 de ani, un turn care nu poate fi prăbușit nici de dictatură cu lanțuri. „Stă acolo ca martor al timpului, cu tot ce aduce istoria mare, de la războaie, la crime politice sau răsturnări de guverne, dar și ce aduce istoria mică, aceea care mă interesează mai mult. Toți protagoniștii sunt oameni mici care trăiesc sub turn. Toate cărțile mele au de-a face cu personaje mici care reușesc să supraviețuiască în istoria mare”, spune el.

I s-a părut foarte repede un subiect, un element care dăinuie prin timp, ceva cu care se poate juca în imaginația lui, după cum precizează. Romanul s-a legat de la turn, iar în plan inițial nu avea personaje; Foișorul de Foc a fost un personaj în schimbarea timpului, adaugă. Bucureștiul este și el prezent în carte, iar cititorii îi pot observa tranzițiile de-a lungul celor 100 de ani, de la monarhie la primele blocuri sau primul tramvai. 

„Bucureștiul se transformă de nenumărate ori. Este nevoit să facă asta pentru că este distrus de otomani, incendii, bombardamente, cutremure, epidemii, este părăsit. Bucureștiul e devastat de timpul care trece, dar totuși reușește să supraviețuiască. Nu e ușor să-l iubești, trebuie să-i cauți frumusețile ascunse. Un oraș care refuză să piară”, precizează scriitorul.

„Nu este o carte educațională. Fiecare își citește propria carte”

Cătălin Dorian Florescu s-a documentat ani buni pentru „Turnul focului”, timp în care spune că a citit materiale de la Muzeul Bucureștiului și a cumpărat kilograme dintre ele și le-a dus în Elveția, dar a discutat și cu istorici pentru a înțelege exact poziționarea orașului de-a lungul anilor. 

Coperta cărții

„Însă, ulterior totul se transformă și din toată documentarea rămâne un 0,5%. La un moment dat, trebuie să dai totul la o parte și să ai o viziune. M-a interesat cum arăta orașul, supraviețuitorii terorii din anii 50, femei și bărbați care acum sunt în vârstă și au suferit enorm în anii crânceni ai dictaturii. Să nu uităm că povestea merge până în 1989. Ultimul din cele cinci generații trece prin aceste pietre de moară ale sistemului și reușește să-și creeze mica lui fericire, are o soție, o fată, prieteni. Își face micul univers unde ar putea fi fericit, dar, la fel ca în cazul multor prizonieri politici, rămâne traumatizat, are anumite ticuri, dar nici nu mai are speranță, nu mai crede că lucrurile se vor schimba, deoarece i-a fost luată”, explică scriitorul. 

În poveste, fata bărbatului care a fost prizonier politic, Iana, reprezintă speranța, iar prin ea, autorul s-a gândit la toți tinerii acelor vremuri care aveau dorința și credința unui viitor mai bun.

În ceea ce privește mesajul care i-ar plăcea să ajungă la oameni, autorul mărturisește că nu este o carte educațională, iar când vine vorba de lecturi, fiecare își citește propria carte. „Fiecare citește cu propriile așteptări, propria biografie și situație actuală. Literatura bună e deschisă și oferă posibilitatea de interpretare, nu este un manifest. Oamenii se citesc pe ei înșiși când citesc o carte, deoarece procesul este foarte selectiv – anumite lucruri le vor accentua, iar peste altele vor trece rapid. Fiecare se citește pe el însuși din roman și va rămâne cu ceva, atâta vreme cât a intrat în dialog cu el. Nu există o rețetă, plus că se creează o punte empatică între cititor și lumea personajelor. Activează empatia în oameni și dacă faci asta, e deja destul. Nu poate să-i educe, dar îi poate face pe oameni să înțeleagă niște lumi într-un mod foarte bazal”, explică el.

Autorul crede că empatia care se creează pentru cititor, atunci când intră în contact cu o altă lume, poate duce și la o înțelegere a propriei persoane, dar și a unei realități care, fără literatură, poate fi condamnată. „Spre exemplu, un elvețian care a auzit doar stereotipuri despre România, dacă citește cărți de-ale mele, și-ar putea corecta acest lucru, deoarece poate intra într-o legătură vitală cu personajele, le poate iubi și poate fi curios să le urmărească soarta. Astfel, acel om își corectează perspectiva alb-negru pe care o avea înainte; se creează zone intermediare între alb și negru.”

„Scriitorul trebuie să coboare între oameni”

În fiecare dimineață, de peste 30 de ani, Florescu citește ziarele, timp de o oră și jumătate. Apoi se duce în cafeneaua unui hotel din Zurich, o fostă fabrică de bere cu pereți înalți, înveliți cu 33.000 de cărți, unde-și scrie cărțile de mână. Este locul lui preferat din oraș, unde se cunoaște cu toată lumea și unde poate bea o singură cafea toată ziua, fără să fie deranjat. Așa funcționează la el actul creativ, în timp ce urmărește forma fiecărei litere pe care o face, în timp ce gândurile i se așază odată cu ritmul scriiturii. Nu-l deranjează zgomotul din jur, ba chiar îl consideră important, într-o anumită doză, deoarece îl forțează să se concentreze.

Am fost curioasă de legătura pe care o are cu propriile personaje, iar autorul îmi vorbește cum de la roman la roman s-a creat o anumită distanță între el și ele. Nu este niciunul dintre personajele din „Turnul focului”, după cum adaugă, ci a intrat într-un univers narativ dincolo de propria biografie. „Trebuie să ai iscusința de a crea lumi veridice și personaje la fel, iar asta are de-a face cu talentul, dar și cu simțul pentru experiența de viață. Regizorul italian Federico Fellini spunea ceea ce pentru mine e de bază, și anume, ce e pentru el o operă de artă reușită: o operă care are vitalitate. Asta se simte în orice text și are de-a face nu cu scenariul, ci cu modul de a plămădi. Toată poezia filmelor lui, transformarea realității într-o lume de vis, poetică, are această vitalitate, te prinde și nu te mai lasă, cel puțin pe mine. Asta caut și eu”, explică el.

Scriitorul este un povestitor înnăscut și-mi spune cum toate cărțile sale conțin tot ceea ce completează sau definește universul uman. Personajele sale din istoria mică a lumii au toate caracteristicile și nevoile oamenilor, fie că sunt pozitive sau negative. Apropo de cele din urmă, menționează: „pentru mine un roman înseamnă a descrie omul ca și copil al timpurilor sale, gata să lupte pentru supraviețuire, să facă orice să supraviețuiască, deci și rău, să se dezumanizeze sau să rămână uman. Asta fac într-un roman, deși fiecare are o altă nuanță, ca un puzzle.”

Limbajul folosit nu trebuie să fie complicat, după cum precizează, așa cum o fac scriitorii narcisiști, care vor să arate tot ceea ce știu într-un text, prin filozofie sau frazeologie în paginile unei cărți. Pentru Florescu sunt importante micile intervenții poetice, simplitatea, modestia, un limbaj calibrat, o frază care are un început, un mijloc și un sfârșit, care are o anumită claritate. 

„Asta-i trebuie și unui dialog viu, verbal, între oameni. Nu-mi plac scriitorul pe soclu, care se umflă în pene și declamă de pe scena lui, și publicul care-l pune, de fapt, acolo. Scriitorul trebuie să coboare între oameni, să păstreze o anumită decență și să-și pună totul în slujba textului, nu să se pună pe el în fața lui. Asta încerc și eu să fac”, completează el.

„Identitatea e o medalie cu două fețe”

L-am întrebat pe autor cum e viața lui între două lumi, împărțită între Elveția și România. A mărturisit că nu este ieșită din comun, ci determinată foarte mult, pe perioade lungi, de cotidianul elvețian, munca de acolo în limba germană, dar și de existența zilnică unde se întâlnește cu limba română, prin discuțiile cu părinții lui, care sunt destul de reduse, din cauza vârstei lor, dar și cele cu prietenii din Timișoara sau București. „Întotdeauna ciulesc urechile când se aude ceva despre România. Identitatea este o medalie cu două fețe, amândouă sunt legate între ele și se întrepătrund. Nu există o graniță între cele două părți ale unei medalii, numai întregul o creează.”

Romanele sale, în special ultimul apărut la Humanitas, evocă și acest sentiment și dorință de libertate. Însă, în ziua de azi, luăm de-a gata acest lucru? E sentimentul de libertate unul pe care nu-l conștientizăm pe deplin? „Da, este posibil. Toate distracțiile pe care sistemul capitalist ni le oferă, cum ar fi social media, ne permit cu ușurință să ne sustragem de la responsabilitatea pe care o avem pentru libertate, care poate exista doar într-o formă democratică. Însă democrația nu este cioplită în piatră, statornică, ci trebuie mereu lucrat la ea, din mai multe direcții, de la educația în școli și implicația politică, la medii, ziare sau libertatea mediilor. Nu este bătută în piatră și, din păcate, vedem și în Europa Est sau de Vest cum se poate întâmpla ca forțele de dreapta naționaliste sau de foarte dreapta, populiste, să devină din ce în ce mai puternice. Deci nu avem voie să luăm de-a gata acest lucru, ci se lucrează încontinuu la libertatea unei societăți democratice. O astfel de societate îți oferă, de fapt, libertatea, în alte sisteme, în autocrație, ea nu este posibilă”, încheie el.

Foto: Evi Fragolia

 
 

Urmărește-ne pe Google News