Comentează“Dealul Arsenalului” din Bucureşti constituie un punct înaintat al Dealului Spirii către râul Dâmboviţa, asemănător unui pinten, rămas din vechea terasă a râului. Originea Dealului Arsenalului se explică prin erodarea terasei inferioare a Dâmboviței de către apele sale.
Condițiile favorabile de viață ale acestui loc au făcut ca dealul să fie populat încă din neolitic. Fragmentele de vase, primitiv lucrate, conținând pleavă, dovedesc locuirea dealului încă de la începutul epocii neolitice. Locuirea a continuat neîntrerupt până astăzi.
Ideea a aparţinut regelui
Pe deal a fost construit în anul 1860 Arsenalul Armatei, iar paraclisul existent a fost transformat în “Pulberăria Armatei”. Din 1848, Dealul Spirii a devenit Dealul Arsenalului.
“Regele Carol al II-lea pregătea, în 1935, un proiect privind raderea construcţiilor existente şi construirea Senatului pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. În 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie. Tot Carol a iniţiat ideea canalului Dunăre-Marea Neagră şi construirea metroului. Ideea metroului a înaintat şi după război, între 1951 şi 1956. România comunistă avea o Direcţie a metroului, dar şi-au dat seama că nu are resursele necesare şi a amânat proiectul. Pentru că a venit vorba de rege, el intenţiona să radă toate clădirile dintre actualul Palat Regal şi Bulevardul Magheru, pentru a face o piaţă imensă, cum aveau Hitler şi Mussolini, unde să îl ovaţioneze mulţimea”, ne-a explicat istoricul Dan Falcan.
După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceauşescu a căutat un amplasament pentru a dezvolta un program foarte mare de investiții.
În cadrul acestui proiect, așezarea pietrei de fundament a Casei Poporului, devenită Palatul Parlamentului, a avut loc la data de 25 iunie 1984.
Valorează 4 miliarde de dolari
Actualul Palat al Parlamentului a fost înscris cu trei recorduri în Cartea Recordurilor, Guinness Book – pentru cea mai mare, cea mai scumpă şi cea mai grea clădire administrativă din lume.
Palatul Parlamentului are o suprafaţă totală de 330.000 de metri pătraţi, fiind astfel cea mai mare clădire administrativă, pentru uz civil, din lume. De asemenea, aceasta este construită din 700 de tone metrice de oţel şi bronz, un milion de metri cubi de marmură, 3,5 de tone metrice de sticlă şi 900.000 metri cubi de lemn.
Palatul Parlamentului este şi cea mai scumpă clădire administrativă din lume, fiind estimată (în 2006) la aproximativ 4 miliarde de dolari. Clădirea a fost construită exclusiv cu materiale româneşti.
Are 86 de metri înălţime, de la nivelul solului, şi încă 90 de metri sub pământ. Face parte din zona sistematizată de Ceauşescu, în care sunt cuprinse Ministerul Apărării, Hotel Marriott, Casa Radio, Casa Academiei şi bulevardul Unirii.
La acest edificiu gigantic au lucrat 12.000 de militari rezervişti, conduşi de colonelul Nicolea Kovacs. Fostul militar a dezvăluit pentru Libertatea că imobilul are 5.000 de încăperi, iar în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.
Al doilea adăpost antiatomic a lui Ceauşescu a fost început de Hitler
Adăpostul e compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.
Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Aveam vreo 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului. Al doile buncăr antiatomic al lui Ceuşescu se află sub Ministerul Apărării. El a fost cosntruit în jurul unei structuri subterane din beton în care Hitler avea cartierul general al armatelor germane din Est. Betoneul turnat de germani a fost atât de tare, încât nu a putut fi spart şi atunci s-a optat pentru înglobarea acestui în noua structură antiatomică a lui Ceauşescu.
«I-au trimis mamei o parte din haine şi cartea lui de muncă»
Nu există date oficiale care să ateste numărul de morţi sau de răniţi în rândul celor care au lucrat la Casa Poporului. Doar unele mărturii mai fac astăzi lumină asupra celui mai mare şantier din Bucureştiul al anilor ‘80.
Ştefan Amarghioalei din Ungheni, judeţul Iaşi, a dispărut în 1989 pe şantierul de la Palatul Parlamentului sau Casa Poporului, cum i se spunea pe vremuri. Avea doar 27 de ani.
“Au trecut zeci de ani de la dispariţia lui şi nu s-a mai auzit nimic de fratele meu. Atunci am înţeles că au fost găsiţi ochelarii săi. Cei de acolo i-au trimis mamei o parte din haine şi cartea lui de muncă, dar nimeni nu a mărturisit ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. Un fost coleg de muncă al lui Ştefan, Eugen Puşcaşu, mi-a spus că fratele meu e mort şi îngropat în betonul dintr-un stâlp al Casei Poporului”, a declarat Ion Amarghioalei, fratele lui Ştefan.
Casa Poporului, bântuită de fantome
Nicolae Ceuşescu este astăzi o figură care sare din tiparele istoriei şi lasă în urmă legende. Una din ele este legată de stafiile din Casa Poporului.
Se spune că ar fi apărut prin anul 2001. Cel puţin, de atunci au început să circule poveştile despre ele. Unii spun că sunt în jur de 12, alţii, că sunt mai multe. Patru au fost însă bine definite, au chiar şi nume. Apar noaptea pe coridoarele celei mai mari construcţii din Europa, rup sigilii, fluieră, fac să ţiuie sistemele de securitate de la porţile de intrare sau chiar se interesează de meniul de la restaurant.
“Lucrez în administrația Palatului Parlamentului încă de la deschidere. Nu s-a auzit de vreo problemă de acest gen până în anul 2001. Atunci am auzit prima poveste. Apoi alta şi alta, din ce în ce mai des, de la poliţiştii şi jandarmii care lucrează noaptea, pompierii care verifică sistemul de prevenire a incendiilor, bucătari sau chiar persoane oficiale, ca să le zic așa. Eu personal nu am văzut fantomele, cred că şi din motiv că lucrez ziua. Dar le-am reţinut poveştile spuse de persoane diferite şi cred că trebuie să fieceva , pentru că fără foc nu iese fum…”
Primul lucru care s-a clarificat în aceste poveşti este că toate apariţiile sunt ale unor oameni care au murit violent în perimetrul Palatului Parlamentului. Un singur caz iese din acest tipar.
Majoritatea ies noaptea pe coridoare, cu excepţia câtorva apariţii diurne în încăperile reci. De regulă, fantomele din Parlament nu sunt accesibile oricui. Cea mai simpatică stafie e cea a boierului Giovani – cel puţin, aşa
i-au reţinut numele cei care susţin ca au vorbit cu el. Apare în preajma restaurantului parlamentarilor. Boierul are caftan de secol XVIII, de culoare neagră, și anteriu cu blană de vulpe la gât. Boierul a fost omorât în conacul pe care îl avea exact în locul unde se află acum Palatul Parlamentului.
Anca e o fată de aproximativ 20 de ani, care are o rochie de vară cu desen floral. Se arată în general personalului care este în uniformă, politişti sau jandarmi, îi întreabă unde se află şi cere ajutor. Conform poveştii, Anca a fost răpită de nişte muncitori care lucrau în anii 80 la Casa Poporului, sechestrată într-o baracă metalică şi violată mai multe zile în sir. A reuşit să evadeze într-o noapte, dar a căzut într-o groapă plină cu ţepuşe din fier beton. Nu a văzut-o nimeni înfiptă acolo şi s-a turnat beton peste ea.
Câţiva muncitori apar separat, unii în salopete de vară, alţii în pufoaice. “Se pare că au murit în accidente de muncă la construcţia asta şi au fost turnaţi în beton. Cel puţin aşa explică cei care i-au văzut.”
“Copilul care plânge e o fantomă aparte. Spre deosebire de celelalte, care comunică, de acest copil foarte supărat nu se poate apropia nimeni. Povestea lui este necunoscută.
“Despre stafia unui căpitan genist se spune că e un spirit care a ajutat un consilier din Palatul Parlamentului să găsească nişte chei. Când să îi mulţumească, consilierul a văzut că ofițerul are uniformă de pe vremea lui Ceauşescu, cu grade în formă de steluțe. Asta s-a întâmplat în 2002. Consilierul s-a speriat, dar şi-a ţinut firea. A povestit cuiva păţania, că a avut o emoţie mare, trebuia să se descarce. Şi vestea s-a dus.”
Cel mai des întâlnit e grupul celor şapte militari în termen, care apar în fel de fel de ipostaze. Unul sau doi au şi nume. “Într-o seară de vară, militarii au început să joace fotbal pe terenul din faţa intrării la Consiliul Legislativ. Un poliţist şi un jandarm s-au dus să-i potolească, dar ajunși la terenul cu pricina, au constatat că nu era nimeni. Întorcându-se în incintă au auzit din nou zgomot şi i-au văzut din nou pe militari cu mingea. S-a repetat povestea. După un timp, poliţistul a aprins reflectoarele şi a chemat schimbul, iar militarii fotbalişti nu au mai apărut. Aşa circulă vorbele între noi. Eu zic că totuşi ceva trebuie să fie adevărat.”
Citește și: EXCLUSIV. De la Piaţa Victoriei la Casa Poporului, prin tuneluri secrete