Secretul unei vieți bine trăite de la un veteran de război, de 100 de ani. Să faci ce e mai bun cu ceea ce ți s-a dat

„În noaptea asta au început ploile. E bună ploaia pentru agricultură”, spune domnul Tănase privind pe fereastra casei sale din Gura Ialomiței. Cu câteva săptămâni înainte, tot în această cameră, unde-și păstrează medaliile și diplomele de veteran de război, și-a serbat și ziua de naștere, alături de familie. Pe 5 mai a împlinit 100 de ani.

„Cât am tras eu la spital, nici nu m-am gândit că apuc 100 de ani”, mărturisește, în timp ce se așază, cu gesturi sacadate, în scaunul de lemn, după ce refuză ajutorul fiului său. Încearcă încă să facă de unul singur tot ce se poate.

În curte are și propriul solar la care lucrează încă, chiar dacă din această primăvară și-a pierdut vederea la ochiul drept și nu vede foarte bine nici cu stângul. Mâinile ridate și pătate de soare îi tremură involuntar, dar memoria îi e intactă și curată. Reține cu precizia unui ceas elvețian nume, replici și detalii ale unor întâmplări de-acum 70-80 de ani.

Recomandări

Drone kamikaze rusești surprinse deasupra Republicii Moldova, la doar 100 de metri de sol. Reacția Guvernului de la Chișinău

„Am avut noroc că am scăpat, au rămas mulți p-acolo, săracii”

Când a plecat prima dată pe front, avea 21 de ani, i se spunea „Niculiță” și făcuse numai patru luni de instrucție. Nu venise încă vremea lui, dar vremea celor mici e decisă uneori de alții.

Ar fi trebuit să fie încorporat un an mai târziu, în 1943, dar în 42, decizia a fost să fie luați și tineri născuți în 21, ca el.

„Erau unii mai mititei din cei născuți în 20. Spunea majorul: bă, ăștia rămân p-acolo, lasă că luăm din contingentul nostru, ia-l pe Tănase (n.r. – pe el), ia-l pe Mănăilă”.

Ca tânăr soldat nu știa la ce să se aștepte. Își amintește cântecele ostășești pe care le cânta cu ceilalți pe drumul spre front. Au făcut 10 zile cu un tren cu locomotivă cu aburi, printr-o geografie proaspătă după atâția ani. Statele s-au schimbat, granițele au glisat, însă memoria tinerilor deveniți bărbați a rămas dârză și neodihnită.

Recomandări

George Simion, trei priorități ca președinte și pe cine ar numi la SRI și SIE: „Păstrăm echilibrul de gen”

La Stalino (Donețk) au debarcat, pentru că de-acolo calea ferată era prea lată pentru trenul din România. Apoi au luat-o pe jos până la Cotul Donului, unde unitatea lor a schimbat niște italieni. „Și poziția aia trebuia s-o păzim până primăvara. Dar ce, ne-au lăsat rușii în pace?”, povestește domnul Tănase.

Tinerilor nu le lipsea doar instrucția, ci și un echipament mai potrivit vremii. „Rușii erau îmbrăcați ca lumea, în loc de bocancii pe care-i aveam noi, ei aveau pâslari și rezistau pe gerul ăla. Erau pregătiți mai bine”.

A pierdut mulți prieteni pe front, oameni care plecaseră din comuna lui sau sate vecine și care nu s-au mai întors. 

A fost și vânzare pe timpul ăla. Generalul Panaitescu s-a dus la ruși, s-a predat și a vândut poziția unde stăteam noi, toată divizia nouă.

Nicolae Tănase:

În timpul bombardamentelor, a fost rănit prima oară, la brațul drept. „Dar am avut noroc cu schija aia că am scăpat, au rămas mulți p-acolo, săracii”.

Recomandări

Joe Biden ridică interdicția impusă Ucrainei de a folosi rachete de rază lungă americane pentru a lovi în interiorul Rusiei

Înfrângerea înregistrată de armata română la Stalingrad a reprezentat un dezastru fără precedent în istoria militară a românilor, în lupte pierind între 140.000 şi 150.000 de militari, precum şi aproape toată tehnica de luptă – la Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă.

A fost dus la spital în orașul Camenca (Transnistria), unde a rămas internat câteva săptămâni, până la 1 ianuarie 1943. După o lună de concediu, s-a prezentat din nou la unitate în Constanța, pentru că mai avea doi ani să termine armata. 

Imaginile care te bântuie peste decenii

A doua oară a ajuns pe front în Ardeal. Era în compania de pionieri a regimentului, deci nu în prima linie. Regimentul lor era responsabil de „minat și deminat”, „uneori trebuia să distrugem poduri ca să nu mai poată inamicul să treacă pe-acolo”.

Chiar dacă nu era în prima linie, a văzut în război multe orori care l-au marcat poate mai mult decât piciorul scurtat.

Una din imaginile care l-au bântuit este din Ungaria, în drumul spre Cehoslovacia. 

„Trei ostași d-ai noștri erau omorâți, cu casca lângă ei, cu câte o scândurică bătută în gura căscată, în dinți. Dacă o fi fost făcută de vii… săracii, dar am zis că morți le-a făcut (n.r. – se consolează singur). Și pe scândurică scria pe românește: Așa vor păți toți românii care vor fi prinși prizonieri”.

O zi cât un an

Unele momente din viață ni se scriu în memorie cu o cerneală mult mai rezistentă decât altele. Pentru domnul Tănase, așa arată ziua de 19 martie 1945. 

Avea 23 de ani, dar era deja la a doua experiență de front. Trecuseră Ungaria și ajunseseră la poalele unei păduri din Cehoslovacia. El și încă un coleg au mers înainte să detoneze minele amplasate prin zăpadă. „O sârmă legată pe sub zăpadă. Dacă te împiedicai de ea și percuta capsa aia, acolo rămâneai”.

În acea dimineață, un localnic prietenos i-a invitat în casă să le dea câte o cană de lapte fiert. Gesturile mici de omenie rămân cu noi laolaltă cu traumele. 

Cu cehoslovacul, cei doi români abia se înțelegeau, folosind câteva cuvinte în rusă, dar au rămas puțin la povești. 

Apoi, pe drum înapoi spre unitate, celălalt soldat a văzut cum, dintr-o groapă, cineva ridica brațele în aer, semn că se predă. Erau doi nemți tineri, „doi băiețași”, spune dl Tănase: „unul ar fi putut fugi, dar rămăsese cu celălalt, care avea picioarele rupte de la genunchi în jos”.

Locotentul i-a trimis pe Tănase, pe-atunci devenit sergent, și un alt tânăr să-i ducă pe cei doi nemți la comanda regimentului, soldatul tânăr trebuia și să ajungă la spital. „Dar nenorocul lor, săracii, veneau doi ruși din fața noastră, cu pistoalele la brâu. Când i-am văzut, am înghețat. Ne-au oprit, punea mâna pe șapca lui să le dea șapca jos. Au întrebat de ceas, l-au tot pipăit până i-au găsit ceasul, râdeau apoi și i-au împușcat acolo, pe loc, lângă noi. Unul dintre ei nici nu putea sta în picioare. L-au împușcat și au plecat”, povestește cu amărăciune încă dl Tănase. „Dacă mai stăteam un pic, poate nu ne întâlneam cu ei”.

După un timp însă, ororile văzute în război deveniseră însă o rutină. „Îți venea schimbul să te duci în patrulă, te duceai. Când făceai pânda la pușca- mitralieră – trei ore stăteai pază la 30 de metri în fața poziției noastre, stăteai nemișcat. Făceai pur și simplu ce aveai de făcut”.

Prima apropiere a morții

În seara aceleiași zile din martie 1945, românii au atacat o cazemată de nemți. În acel atac, un soldat neamț a ieșit, a aruncat o grenadă și a început să fugă la vale. „Și dl locotenent: băi, poate-l prindeți viu. L-am fugărit, s-a dus la vale 1.000 de metri, până unde-l așteptau încă patru nemți. Au deschis foc. Ne-au făcut capcană, ne-au prins pe toți și ne-au împușcat”.

Împușcat aproape de șold, Tănase a căzut pe zăpadă, peste un trunchi de copac. Atunci a simțit prima oară fiorul rece al morții apropiindu-se. 

Era deja întuneric. A întins mâna să-și deschidă haina și a dat de corpul unui coleg. „Mă, tu care ești aici?”, a întrebat. Era sergent major Vasile Stoica, spune dl Tănase, cu precizia cu care își amintește mereu toate prenumele și numele din povestea lui chiar dacă au trecut trei sferturi de secol de atunci.

– Matale unde ești lovit?, l-a întrebat pe soldatul care era cu doar cinci ani mai mare decât el.

– Nu-s lovit deloc. Când a tras primul foc, eu m-am prefăcut că m-a omorât.

„Du-te, mă, cu țigara d-aici”

„Parcă mi-a venit nițel curajul”, s-a gândit Tănase. A încercat să se ridice, dar glonțul din femur s-a împotrivit. După ce amândoi s-au asigurat că nu mai e niciun neamț prin preajmă, Stoica a plecat să ceară ajutorul. A venit după o oră cu alți 10 oameni.

„Cum mă mișcau, le-am zis: mai bine împușcați-mă. Mă durea de mă ardea, nu mai știam de mine”. Plutonierul a încercat să-i aprindă o țigară. „Du-te, mă, cu țigara d-aici”.

„Am stat prin spital cât nu au stat neamurile noastre toate”

Colegii l-au cărat prin zăpadă întâi până la sanitarul regimentului, care l-a legat și pansat. Apoi l-au pus pe o targă, pe care urma să rămână și mai apoi la spitalul din Ungaria, unde nu mai erau paturi, și ulterior până la spitalul din București. A fost plimbat cu trenul între Ungaria-Constanța-București în încercarea de a i se găsi un pat.

A ajuns la Spitalul 9 (Obregia astăzi), unde erau și atunci tratați oamenii cu boli psihice, dar, dată fiind povara războiului, improvizaseră încât să poată trata și răniți în luptă. Acolo i-au făcut o radiografie și i-au pus piciorul în ghips. Tânărul pacient urma să stea în ghips două luni. „Doctorul chiar glumea cu mine: o să mănânci pepene acasă la tine. Am mai stat încă un an prin spitale”.

„Am stat prin spital cât nu au stat neamurile noastre toate”, glumește el.

Trecuseră cele două luni și încă purta un tub de drenare pe piciorul care deja se infectase. Secția improvizată de la Spitalul nr. 9 urma să se desființeze, așa că pacienții de-acolo au fost mutați cu un tren sanitar la Sinaia, într-un spital care trata 1.500 de soldați răniți în război.

Camera unde se murea

Aici, un profesor chirurg l-a operat din nou și i-a pus un alt ghips. Au urmat alte luni petrecute în spital. Doctorii nu mai reușeau să-i țină sub control infecția, așa că insistau că trebuie să-i fie amputat piciorul. El refuza.

„Și au spus: bine, dacă nu vrei să-l amputezi, sus! Sus era o cameră unde se murea. Era o cameră cu două paturi, o teracotă mică, iar la capul nostru ardea o candelă”.

Știa că e acolo ca să moară, dar nu voia amputarea. 

Penicilina salvatoare

Pe 30 decembrie, dl Tănase avea deja febră 41 de grade de 10 zile și nu mai scădea. Era a doua zi în salonul de muribunzi. Atunci au ajuns la Sinaia doi medici dintr-o delegație americană la București. Asistenta-șefă, doamna locotenent Oprescu, „o doamnă cu suflet extraordinar”, cum și-o amintește Tănase, i-a rugat pe medicii americani să vină și în salonul de muribunzi. Apoi, tot ea a plecat cu mașina la București, de unde a primit de la americani două borcane cu penicilină.

Pe-atunci, „penicilina” era un cuvânt complet necunoscut pentru domnul Tănase. Era ca și cum i-ar fi spus că vor să-l trateze cu praf de zâne.

O noapte întreagă, dna Oprescu le-a făcut injecții cu penicilină celor doi tineri în pragul morții. Și pentru ea era prima oară când administra medicamentul, dar l-a dizolvat așa cum învățase de la medicii americani.

Dimineață, când sora i-a luat temperatura lui Tănase, și ea, și el au fost șocați că scăzuse, în sfârșit, la 37,5 grade Celsius. A repetat gestul. Nu era o greșeală. Cei doi soldați fuseseră scoși din ghearele morții și, pentru prima dată în săptămâni, aveau și poftă de mâncare.

Piciorul scurt care a străbătut viața lungă

Chirurgul le-a adus câte o ciocolată uriașă, „captură de la nemți”. Niciodată ciocolata nu a avut un gust mai bun pentru domnul Tănase. Apoi au început să se alimenteze normal și să le revină și pofta de viață.

Pentru că oasele se vindecaseră vicios și piciorul stâng rămăsese mai scurt, chirurgul i-a propus lui Tănase să-l opereze din nou. „Voia să-l rupă iar, să-l facă la fel de lung. Eu nu mai voiam, mi-era teamă să nu se infecteze din nou”.

Are de-atunci piciorul stâng cu 10 centimetri mai scurt decât dreptul și s-a simțit aproape toată viața invalid. Când spune povești din trecut se referă frecvent la el însuși ca fiind „șchiopul”. Chiar și când a cerut-o pe iubita lui în căsătorie, a făcut-o cu teamă și s-a gândit că aceasta îl ia chiar dacă e „invalid”.

Și totuși, la sfârșitul zilei, dacă e sincer cu el, piciorul mai scurt nu l-a oprit cu adevărat din a face nimic. Nici din a învăța, nici din a munci, nici din a avea grijă ani după ani de casa și grădina lui.

Procesul lui Antonescu 

În primăvara aceluiași an, era la Spitalul Colțea, unde a ajuns ca să fie evaluat de o comisie de expertiză medicală și aștepta să i se facă ghetele ortopedice, când i-a fost oferit un bilet la procesul lui Ion Antonescu.

„Antonescu ședea numai în poziția asta”, își amintește, așezându-și bărbia în palmă. „Când am plecat pe front în Rusia, eu dădusem mâna cu el. Dl mareșal Antonescu a venit la noi aici, în Constanța, și a dat mâna cu toți ostașii”.

L-a cuprins spaima. Avea senzația că Antonescu se uită doar în direcția lui și a celorlalte persoane cu dizabilități de lângă el, care veniseră să asiste la „spectacolul” procesului.

„Mă gândeam: dacă ne cunoaște și scapă d-aici? Dacă scapă d-aici, ne împușcă pe toți”.

A doua zi, dl Tănase nu s-a mai întors la proces. A plecat înapoi în Gura Ialomiței, cu gândul să revină în București să lucreze ca vânzător de covrigi. 

Părinții nu au fost însă de acord și au insistat să rămână acasă. 

„O femeie cumsecade”

„Haide, mamă, că s-a însurat cutărică, s-a însurat cutărică”, îi spunea mama lui. Era încă foarte tânăr când s-a căsătorit: avea 26 de ani, dar pe vremea aceea, deja venise momentul să se așeze la casa lui.

Pe Sanda, „Săndița” cum îi spunea el, o cunoștea de dinainte să plece la război. Era dintr-o comună apropiată și o rudă de-a ei era căsătorită cu o rudă de-a lui.

Rugat să o descrie, se rezumă la câteva fraze simple de tipul „am nimerit o femeie cumsecade”, „o femeie bună, a amenajat bine”. Începutul relației a fost mai dificil pentru el, pentru că se împotmolea și „îmi era rușine” din cauza piciorului mai scurt. Prin intermediari aflase însă că „Săndița vrea să-l ia”, așa că și-a făcut curaj. În 1949 se născuse deja fiica lui, iar apoi și băiatul.

În prezent, amândoi fac cu rândul și merg la Gura Ialomiței să aibă grijă de bătrân.

Primul punct sanitar din sat

În 1949, planul tânărului Tănase era să facă o școală de recalificare în contabilitate, însă fratele mai mare, în anul 3 la Medicină în Cluj, i-a sugerat să meargă tot acolo, la o școală de sanitari.

Alături de un medic din comuna Mihail Kogălniceanu, au făcut în Gura Ialomiței primul punct sanitar – care ulterior a devenit circumscripție sanitară rurală. Domnul Tănase a lucrat aici 28 de ani, timp în care a schimbat șapte medici. „Care cum primea repartiție, venea și dădea consultații. Eu aveam altă treabă: satele erau atunci cu sifilisul, cu tuberculoza, cu apa din fântâni”.

„Una dintre doctorițe nici nu a venit pe aici. Mi-a spus o dată la ședință: îți dau adresa mea să îmi trimiți banii, eu mă duc doi ani la o școală de specializare. După ce a terminat, nu am mai văzut-o deloc. Venea doctorul de la Kogălniceanu, care dădea consultații. Altul dintre medici era alcoolic”, povestește de doi dintre medici.

„Citea mult, dar și fuma mult”

De la alți doctori a învățat însă multe. Unul dintre ei, care a rămas trei ani în sat, se întreținuse pe perioada studiilor de Medicină lucrând ca asistent medical la „Floreasca”. Pe el și-l amintește cu drag. „Citea mult, dar și fuma mult”, spune zâmbind domnul Tănase.

După el a venit un medic care avea și rolul de „autopsier ocazional”. Tănase mergea cu el la autopsii, la Spitalul Țăndărei. Și pe lângă acesta a furat meserie.

Cu ultima din seria de medici nu s-a împăcat prea bine. Venise acolo după terminarea facultății și el simțea că îl exploatează, bazându-se mult pe experiența lui. Între timp, el nu mai făcea față fizic muncii, după 30 de ani în care umblase încolo și încoace cu piciorul mai scurt. A încercat să obțină un program de lucru mai scurt, dar în cele din urmă a ieșit la pensie pe caz de boală, la 55 de ani.

Dentist de ocazie

După pensie, și-a găsit mereu de lucru. Ba mergea la pescuit, la Dunăre („la 7 kilometri în linie dreaptă”), ba ajuta sătenii făcând pe dentistul ocazional, la extracții de măsele. „Făceam sterilizare, îmi făcusem rost de clești. Înregistrați asta?”. Se panichează puțin când își dă seama că era cam la limita legii acest hobby. Numai că sătenii nu aveau altfel cum să ajungă la un dentist, iar el era totuși cadru medical.

În urmă cu cinci ani, Săndița a plecat prima, după ce-au fost căsătoriți aproape 70 de ani. „Tot îmi zicea mie să mă potolesc”, adică să o ia mai ușor. De-atunci, el își petrece zilele ascultând radioul, lucrând prin grădină sau stând la povești cu Titi, fiul lui. Cel mai mult îi place să-și amintească de capturile lui la pescuit, pe care le mai înflorește din când în când, ca să pară cât mai legendare.

Nu știe nici el care e secretul longevității lui. „Poate ereditatea? Mamaia lui tăticu a trăit până la 105 ani”, povestește. „Nepoata mea, Crenguța, mi-a spus că bunicii soțului ei tot așa, au peste 90 de ani, dar la ei se mănâncă mult pește. Bine, de fapt, și eu am mâncat mult pește”.

Domnul Tănase nu are în plan însă să bată niciun record. E mulțumit și acum să repete gestul întregii sale vieți: să facă ce e mai bun cu ce i s-a dat.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 20

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro