ComenteazăÎn ceea ce ne privește, Libertatea nu evită nici o știre relevantă, indiferent despre cine e vorba și ce profesie are.
Dar, în același timp, redacția încurajează punctele de vedere diferite, pentru că un ziar e o platformă pe care publicul să poată regăsi perspective diferite.
Vă recomandăm opinia lui Teodor Tiță despre acest subiect delicat.
O să îți internăm reputația la nebuni
de Teodor Tiță
E greu să desprinzi știrea despre cele două amărâte de țigări cu canabis găsite asupra unor oameni care participau la un festival de contextul mai larg și de procesul prin care acest mic incident a devenit subiect. O parte din argumente au fost deja abordate zilele trecute de Ovidiu Eftimie chiar în acest spațiu, nu am să insist asupra lor. Sunt în bună măsură de acord cu ce a scris.
Vreau să ne uităm la altceva. La procesul prin care o știre mică devine o știre mare și își face loc în conversație.
Iar procesul ăsta e de natură să îți dea fiori. Pe scurt (TL; DR pre limba internetului), avem de-a face cu un stat confiscat care se joacă iresponsabil cu puterea pe care i-am cedat-o.
Linia roșie
Cititorii ziarului Libertatea știu deja că știrea respectivă nu mai era o exclusivitate de ceva vreme. Fotografiile circulau deja pe Facebook de zile întregi. Cititorii mai știu că e al doilea caz într-o lună în care persoane cu o vagă tracțiune publică sunt asociate consumului de droguri. Anterior, un activist civic suferise același tratament.
Ce au în comun cele două cazuri? Ambele vizează oameni de anvergură relativ minoră în marea fotografie a României, dar care au particularitatea că sunt asociați cu curente din societate care contestă puterea. Nici cei doi din știrea publicată de Libertatea, nici activistul civic amintit mai sus nu sunt capabili (și, probabil, nici doritori) să provoace pagube semnificative guvernării momentului, însă puterile lor reduse îi fac ținte ușoare pentru decredibilizarea amenințării reale. Iar amenințarea reală este gândirea critică, evaluarea independentă. Autonomia.
Al doilea lucru comun e mecanismul de propagare. E greu să nu vezi cum s-au răspândit știrile astea două în spațiul public. Ambele au venit și au fost „ținute sus” pe mediile de presă asociate puterii. Foarte important, ambele au ca sursă primară o instituție a statului.
Narativul e banal: contestatarii puterii sunt niște drogați. Potențatorii discursului critic nu sunt de încredere, nu te poți baza pe ei.
„Am găsit droguri la PNȚ” actualizat. Anii 90 cu internet.
Pauză
O să fac un ocol acum și am să spun că nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult decât ca discuția asta să fie despre droguri. Despre riscuri, curente culturale și raportări morale.
Am copilărit într-o margine de București și știu ce înseamnă „mare risc”. Un prieten s-a prăpădit la 18 ani după o supradoză. Altul a fost salvat in extremis de o mamă încăpățânată și de un accident al sorții. Pe strada pe care locuiam se distribuia heroină.
Mai târziu, când lucram la o instituție de presă străină care avea un birou la București, mi-a venit ideea să fac un reportaj la un centru de recuperare pentru dependenți. A fost cel mai slab reportaj pe care l-am făcut vreodată. Tehnica pe care ar fi trebuit să o folosesc era aceea a unei povești care se spune singură cu sunete (deh, radio). Vocea mea trebuia să se audă puțin spre deloc și n-aveam voie să folosesc sunete fără legătură cu subiectul. Am reușit să respect doar această ultimă condiție. Reportajul nu avea muzică. La radio, ca și la tv, se folosește adesea trucul ăsta pentru îngroșarea dramatică a poveștii.
Dar a fost o ratare. În loc de poveste a ieșit un lung interviu cu unul dintre cei internați acolo. Un om a cărui privire a rămas cu mine de atunci. Nu reușeam să scap de senzația că din orbite îi ies doi cilindri de tablă care trec prin mine și se termină fără rost în spațiul gol din spatele meu.
Am stat de vorbă o oră fără să ne privim ochi. S-a uitat cu încăpățânare undeva spre pieptul meu până când am început să îi simt fizic căutătura.
Mi-a zis că a murit deja și așteaptă doar oficializarea evenimentului. Cu tonul ăla monoton, fără nuanțe, mi-a explicat inginerește cum se întreține dependența, cum furi de la părinți, cum faci orice pentru o doză și cum dealerii se internează în centrele de recuperare pentru a putea distribui.
Mi-a mai povestit placid despre maică-sa, despre prieteni pierduți și despre cum timpul funcționează altfel pentru el. În fapt, omul trăia în afara timpului. Se dădea cu capul de ușile percepției așteptând să se termine odată. Obosise.
Nu mi-am revenit săptămâni întregi din conversația aia.
Mai târziu am cunoscut oameni care merg la Amsterdam după „iarbă” cum nu se găsește în România, în Mexic, după ayahuasca și în Asia, după hașiș.
La București, oamenii ăștia mai scot câte un „cui” când vor să evadeze un pic din cotidian. Și nu vorbesc despre rătăciți, ci despre indivizi cu joburi solide și complicate, oameni cu familii și copii. Membri ai societății perfect valizi și utili.
În apropiere de blocul în care locuiesc acum e un bar unde poți rata un test antidrog dacă zăbovești la o bere mai mult de 15 minute. Sunt sâmbete în care mirosul ăla înțepător te ia din stradă.
Dacă am discuta cu adevărat despre droguri, poate ar trebui să discutăm despre milioanele de euro aruncate pe geam de instituțiile care, teoretic, se ocupă cu combaterea traficului și consumului. Despre infrastructura dedicată și atât de eficient folosită încât dependența de heroină a devenit cea mai mare epidemie despre care nu vorbim. Cam ca infecțiile intraspitalicești, însă cu victime care primesc mult mai puțină simpatie. Am putea vorbi și despre campaniile imbecile și scumpe pe care aceste instituții le tot organizează în timp ce o lege ca asta e respinsă de majoritatea parlamentară. Despre seringile de pe scările blocurilor și despre prieteni pierduți.
Dar nu e despre droguri….
…e despre intimidare.
În ciclul ăsta în care orice știre supraviețuiește câteva ore, am uitat, cei mai mulți dintre noi, că premierul informal al României a publicat pe Facebook date medicale despre alt “nealiniat” identificat printre nesupușii regimului. Un act de o gravitate înfiorătoare, dat fiind că atunci s-a făcut demonstrația limitelor laxe, sau a lipsei lor, ale felului în care se exercită puterea. Încă nu am auzit ca Darius Vâlcov și cei care i-au pus la dispoziție informațiile respective să fie trași la răspundere.
La fel cum nu pare să existe nici un fel de anchetă legată de modul în care informații de la DIICOT ajung în mediile de presă asociate puterii până să ajungă la Libertatea sau în alte redacții independente.
E vorba de același DIICOT care în trecut era condus de o doamnă azi urmărită internațional și despre care știm că și-a obținut funcția în urma unui troc politic jenant.
Și e același DIICOT care acum câțiva ani demara o penibilă anchetă care viza o echipă de ziariști englezi. Ore de muncă consumate fără rost la indicațiile unor șefi a căror preocupare e constant deturnată în direcții complet aberante. Procuratura antimafia din Turkmenistan e probabil invidioasă.
Antifabulații și gaze
Ofensiva are energie. Multă. Creativitatea strâmbă a constructorilor de povești funcționează cu pedala în podea. Mai țineți minte falsa indignare legată banii plătiți pentru prezența câinilor la mitinguri?
Motorul merge permanent și pe țeava de eșapament evacuează permanent narațiuni alternative. Noi ne înecăm în ele și, până să găsim aer curat, vine următoarea.
Unele de-a dreptul ridicole.
Spre exemplu, în august, s-a încercat, pentru scurtă vreme, acreditarea unei teorii complementare: Contestatarii puterii sunt niște anarhiști periculoși. „Antifa” era cuvântul de ordine. Înainte de droguri, a fost anarhismul.
Încă mai râd la amintirea unei conversații cu un româno-american apropiat puterii actuale care încerca să mă convingă că „antifa” și nu atacul bezmetic al jandarmeriei era de vină pentru dezastrul din 10 august. Omul descoperise cumva că acum mulți ani folosisem cuvântul respectiv în alt context și părea să creadă că sunt sincer preocupat de ofensiva anarhistă împotriva României. Am încercat să îi explic că sunt doar amuzat de o astfel de idee, iar propagarea argumentului că 10 august poate fi explicat prin nervozitatea cititorilor lui Bakunin mi se pare ofensatoare. Și spun asta din poziția reporterului care a stat pe străzile Bucureștiului până foarte târziu în acea noapte.
Mi-am pierdut vremea.
Omul nostru a rămas neconvins. Avea o teorie în căutarea unor argumente care nu se lăsau găsite.
Cămășile verzi ale legionarilor din 13-15 iunie erau înlocuite de steagul negru al colectivelor anarhiste.
Adevărul e că ei sunt buni, voi sunteți răi. Repetați
Însă dacă argumentul „antifa” e în registrul comic, mai puțin generator de zâmbete e raidul ANAF la două organizații de presă. Raid care a durat luni și de pe urma căruia, surpriză, nu s-a găsit mare lucru, însă pe aceleași medii de presă unde azi vedem împins subiectul drogurilor sau fișe medicale confidențiale au început să apară date despre finanțarea organizațiilor respective. Niște banalități prezentate însă cu aerul că „străinii” lucrează la subminarea statului român.
ANAF e una dintre cele mai opace instituții din România. Din nou, aceeași întrebare: cum ajung informațiile astea la cei care au un narativ toxic de construit și argumentat?
Străinii, drogații, antifasciștii. Teoria dominantă e că ești bun român doar dacă ești de acord cu puterea.
O expresie atribuită de-a lungul timpul lui Lenin, lui Goebbels și lui Hitler spune că, repetată de un milion de ori, o minciună devine adevăr. Iar „adevărul” propagat cu largul concurs al instituțiilor statului român e că gândirea critică e rea. Adevărul ăsta e îmbrăcat de la o lună la alta în alte și alte haine. Dar esența rămâne. Statul române e complice într-o campanie împotriva propriilor cetățeni.
Ăsta e contextul pe care îl consider necesar pentru știrea despre doi adulți și două țigări la Summer Well. Cred că trebuie să ne uităm la narative și la autorii lor. La scopuri și la metode.
Sunt două feluri în care te poți raporta la chestiunea asta. Primul e să ignori și să tratezi o știre mică la fel ca pe orice altă o știre mică, evitând să intri într-un joc în care ești folosit fără voie. Al doilea e să încerci să deconstruiești povestea care ți se se servește. Departe de mine gândul de a da sfaturi. Încă avem, slavă Domnului, redacții autonome în România.
Singura obligație comună e aceea de a ne uita și la instituții și să ne aducem aminte de ce le-am delegat puterea. Să le întrebăm ce fac cu ea. ANAF, DIICOT și Guvernul României.
Spre final, propun un joc: să presupunem că un cititor Libertatea e nemulțumit de un guvern. Orice guvern. Își va face vocea auzită dacă știe că a doua zi viața privată îi va fi anchetată de procuratura antimafia, datele medicale, publicate de consilierul premierului și contul din bancă, analizat Fisc? Și toate astea cu un mecanism de amplificare imposibil de echilibrat, care îi va speria părinții, prietenii și asociații?
Va avea el o voce știind că odată cu ea vine și un tratament special?
E absurd micul nostru joc? Nu știu. Am să spun doar că cvasireligiosul “nu mi se se va întâmpla tocmai mie” nu funcționează nici în cazul ăsta.
Comuniștii îi internau la nebuni pe cei care îndrăzneau să conteste regimul. Actualul regim din România îți internează reputația.
Și o face crud, conștient și cu cinism.
Înapoi la întrebare
La fel ca în cazul referendumului, unde discuția nu a fost despre căsătorie sau familie, ci despre dominație culturală și acaparare a puterii de către un grup cu idei clare despre libertatea individuală (sau limitele ei), nici aici conversația noastră nu e despre consumul de droguri, legalizarea marijuanei și altele asemenea.
Conversația e despre statul român, capturarea și folosirea lui. Și mai întreb o dată: Are rost să faci o mare o știre mică?
CITEȘTE ȘI:
OPINIE/ Tolo: Profesorul care și-a schimbat părerea despre iarbă