Singura politista care lucreaza la „Omoruri”

Diana Sarca are grad de capitan. A terminat Academia de Politie in 1996 si a „aterizat” mai intai la Serviciul Arme, apoi la Directia Judiciara din IGP, iar acum la Serviciul Omoruri din Politia Capitalei, unde are 24 de colegi. Diana e de fel din Harghita.
La Bucuresti a adus-o doar meseria. S-a obisnuit greu in Capitala: „Aveam senzatia ca toata lumea din jurul meu se cearta. Noi, ardelenii, suntem mai molai”. Cu greu ii dai crezare, pentru ca domnisoara capitan vorbeste intruna, e mereu pe faza si are, chiar si in fata colegilor ei, ultimul cuvant.
Nici nu-i de mirare ca se integreaza perfect in biroul de la „Omoruri”. E fata de politist. Tatal ei, colonelul Mihai Sarca, este unul din ofiterii de vaza din Harghita. Diana a copilarit, practic, la Politie. Inca de mica, isi dorea sa fie agent de circulatie. Avea o diagonala din cordoane de capot si ciorapi albi pe post de manusi. Parintii sperau ca fata lor sa faca Medicina, ori Filologia, mai ales ca era talentata si nu scapa nici o olimpiada de limba si literatura romana. N-a fost sa fie. „Fata lu tata s-a dovedit a fi baiatul lu tata”, glumeste Diana. Iar treaba merge ca pe roate. „Sunt un soc atunci cand intru in ancheta. Femeie, mica, blonda… Si-o fura de unde nu se asteapta! Trebuie sa le imbarlig creierii. Si, in privinta asta, am o rabdare fantastica”, spune Diana. A lucrat la cazuri grele, de la grecul Passaris, la ucigasul de prostituate, criminalul din curtea Facultatii de Drept si omorul din Parcul Giulesti. „Copilu”, „Blonda”, „Piticul” ori „Pustiul” – asa ii spun colegii – a avut si momente cand faptul ca e capitaneasa nu i-a fost de folos: „Mi-au spart casa. Au rascolit tot. Au umblat pana si in frigider. O jumatate de an am dormit cu lumina aprinsa”.
La „Omoruri” nu exista program de lucru. La 3.00 noaptea suna telefonul: „Hai, ca-i nasol”. Pot urma zeci de ore de nesomn. Capitaneasa a lucrat si la „Cazul Passaris”. Ii place munca in echipa: „Noi suntem ca un musuroi de furnici. Fiecare aduce cate o graunta”. Timpul in care „scapa” de munca e destinat prietenului ei, pe care-l tine departe de ochii lumii. Cu Bucurestiul s-a „impacat” intre timp, chiar daca nu crede despre orasul ei adoptiv ca este o adevarata capitala europeana. Din punct de vedere profesional este insa multumita aici. Pe un ton serios, spune: „Am un copil cu patru picioare, pe care-l cheama Figaro si este o pisica rasa „tomberon”. Imi plac foarte mult copiii, dar, deocamdata, ai altora”. Iubeste cainii si, de aceea, nu-l sufera pe Basescu. Acum ceva timp, si-a gasit maidanezii de la bloc morti: „N-am mai plans atat de la inmormantarea bunicii mele”. Recunoaste, e o supapa. In cazul oamenilor nu este loc de lacrimi. Atunci trebuie sa-l prinda pe criminal. Crima din Giulesti, o misiune dificila. Omorul petrecut in urma cu o luna in Capitala a fost pentru Diana un caz greu. Victima, o femeie careia ii murise sotul si care cazuse in patima bauturii, a fost gasita in Parcul Giulesti, la doi pasi de o scoala. Fusese violata, supusa unor chinuri inimaginabile si lasata sa moara. „M-a impresionat varsta autorilor (n.r. 19 si 26 de ani) si faptul ca erau niste sfrijiti. Mai scunzi si mai subtiri decat mine, daca poti sa-ti imaginezi asa ceva! Ala de 19 ani era chiar un copil”. La acest caz a lucrat intreg Serviciul „Omoruri”. Dianei i-a revenit, printre altele, sarcina grea de a anunta familia victimei: „Oricand as lasa aceasta misiune pe umerii altcuiva. Nu exista omor usor de rezolvat sau care sa nu te impresioneze, insa crima din Giulesti se incadreaza in categoria celor mai cumplite cazuri”.

Urmărește-ne pe Google News