Sociologul Mirel Bănică analizează pelerinajele din România în pandemie: “În ortodoxie, timpul de aşteptare este cel care modelează pelerinul”

Timp de patru ani, cercetătorul în sociologie Mirel Bănică a participat la 22 de pelerinaje individuale și două de grup, cu microbuzul, prin toată țara. A stat cu pelerinii sute de ore, a mâncat cu ei și i-a ascultat. Rezultatul a fost cartea „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, în care descrie un segment din viața acestor oameni, cel dintre momentul în care s-au așezat la rând și până când ajung să se închine la raclă. Oameni cu povești de viață incredibile, pe care îi unește „nevoia de miracol”.

Mirel Bănică a descris practic o cu totul altă lume decât cea oglindită an de an la televizor, „a pupătorilor de moaște”, cu oameni care se îngrămădesc pentru agheasmă, imagini surprinse de un ochi grăbit de cameră.

Pelerinajele, doar cu buletinul, în anul pandemiei 

În mod normal, ar fi mers la Iași, la pelerinajul de la Sfânta Parascheva, care îi este cel mai aproape de inimă. Dar anul acesta este cu totul atipic. Gardurile Jandarmeriei au stat solitare pe străzile din spatele Mitropoliei, ca niște schelete. Cu câteva zile înainte de eveniment, pelerinii din alte localități au aflat că nu mai au voie să se închine la moaștele Cuvioasei Parascheva.

Recomandări

PNL și PSD se spală pe mâini de vila lui Iohannis. Festivalul ipocriziei a venit după cel al slugărniciei

Unii jubilează că nu se mai organizează pelerinajele, alții se folosesc de prilej pentru a repeta retorica preferată: „De ce nu pot merge în restul anului?” 

Sociologul Mirel Bănică explică pentru Libertatea de ce tocmai statul la rând e important pentru pelerini și de ce n-a acceptat Biserica, nici măcar în pandemie, să folosească lingurițe din plastic pentru împărtășanie.

– Pandemia a schimbat cu totul pelerinajele. Dumneavoastră erați foarte apropiat sufletește de pelerinajul de la Cuvioasa Parascheva. Cum a fost să vedeți modul de desfășurare a pelerinajul din acest an?
– Nu prea pot răspunde la obiect, pentru că… nu am fost la Iaşi. De la distanţă, este greu să ai o opinie obiectivă. Chiar şi ȋn anii buni, „normali”, ca să exprim astfel, mass-media transmitea o imagine destul de distorsionată faţă de realitatea de pe teren.

Recomandări

Procurorii cer pedeapsa maximă pentru Mario Iorgulescu în dosarul în care este acuzat de ucidere din culpă. Când vor lua judecătorii decizia finală

„Pelerinajul de la Iaşi este diferit prin amploarea sa și caracterul transnaţional”

– Ați fost ani la rând la Iași și ați adunat multe povești în volumul „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”. Ce anume face acest pelerinaj special?
– Dumneavoastră le calificaţi drept „poveşti”, eu le numesc teren şi cercetare de teren, etnografie. Dar este adevărat, diversitatea şi calitatea „poveştilor de viaţă” care pot fi ȋntâlnite la un pelerinaj sunt extraordinare, cei care citesc aceste rânduri şi au participat la un pelerinaj măcar odată pot confirma. Pelerinajul de la Iaşi este diferit prin amploarea sa, caracterul transnaţional (acolo vin nu doar români, ci şi alte popoare care au un cult al Sfintei Parascheva, mai ales bulgari, sârbi şi ruşi), atenţia organizatorilor, laici şi religioşi deopotrivă, la detalii, precum şi dimensiunea aceasta de sărbătoare a ȋntregului oraş, greu de descris ȋn cuvinte.

Recomandări

Pensionarii din Ucraina, nevoiți să se întoarcă la lucru din cauza lipsei forței de muncă | VIDEO

„Așteptarea şi timpul de aşteptare modelează pelerinul”

– Spuneați în carte că gardurile Jandarmeriei prelungesc așteptarea și pelerinul are nevoie de această încercare fizică. Anul acesta nu a fost nicio coadă. Fără această coadă se pierde mult din trăirea unui pelerin? Care este rolul rândului?
– Nu există pelerinaj fără efort, fără un schimb simbolic cu Divinitatea. În lumea catolică, „jertfa” pelerinului constă ȋn mersul pe jos, zeci, poate sute de kilometri, aşa cum se ȋntâmpla ȋn Evul Mediu şi ȋncă se mai ȋntâmplă, ȋn drumul spre Santiago de Compostella (să nu uit, există chiar şi un club al „prietenilor” români ai acestui pelerinaj).

În ortodoxie, așteptarea şi timpul de aşteptare sunt cele care dau naştere, modelează, dacă doriţi, pelerinul. Fără timp de aşteptare, bucuria ȋntâlnirii cu sacrul parcă scade ȋn intensitate. Nu ȋntâmplător, pelerinii cu experienţă vin la Iaşi atunci când rândul atinge dimensiuni impresionante, tocmai pentru a aştepta mai multă vreme.

Un gest greu de ȋnţeles pentru omul modern, laic, din această cauză, nici măcar nu mai ȋncerc să-l explic aici ȋn detaliu.

– Afirmați că și dumneavoastră sunteți pelerin, chiar cu riscul ca acest lucru să altereze demersul dumneavoastră științific. Cât ați stat cel mai mult cu pelerinii? Care au fost momentele care v-au mișcat?
– Nu, deloc, nu-l alterează, ci din contră. Asumând condiţia de pelerin, am putut ajunge la această stare de „intimitate culturală” care să-mi permită să ȋnţeleg din interior, ȋn profunzime, acest fenomen al pelerinajului. Care este un fapt social total, adică pune ȋn discuţie ansamblul societăţii noastre şi al instituţiilor sale. Momentele care m-au emoţionat sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. 

Vă invit să citiţi carte mea, „Nevoia de miracol” – şi nu o spun pentru publicitate, oricum niciun autor român nu trăieşte din scrisul său, ci pentru că acolo am descris ȋn detaliu câteva ȋntâlniri cu adevărat memorabile, de la oţelarul cu capul spintecat de un cablu desprins de la oala de turnare, care credea că Sfânta Parascheva l-a trezit din comă profundă, chiar ȋn momentul precis, când medicii ȋl deconectau de la aparate, la mama unui şofer de TIR venită să se roage pentru sufletul unui prunc ȋncă nenăscut şi al mamei sale; ambii erau morţi ȋn urma unui impact nimicitor, nu din vina camionului, ci a femeii ȋnsărcinate. Chiar şi acum, ȋn acest interviu, mi-e greu să rememorez toată ȋncărcătura de dramă şi suferinţă din astfel de istorii de viaţă, care helas (n.r.: din păcate, din franceză), nu trec niciodată la televizor, când se vorbeşte de pelerinaje.

„Pelerinajul este ca un organism viu, trebuie lăsat să respire”

– Fiecare loc e diferit și imprimă o altă culoare unui eveniment. Pelerinajul de la Sfântul Dumitru, de pildă, se desfășoară în inima unei Capitale aglomerate. Care este specificul acestuia?
– Pelerinajul de la Bucureşti este unul dificil: traficul din apropiere, poluarea, zgomotul, configuraţia spaţială a rândului, diferit de cel de la Iaşi sau paradisul natural de la Nicula sau Prislop. Niciun pelerinaj nu seamănă cu altul. Plus tendinţa autorităţilor, laice şi bisericeşti deopotrivă, de a „regulariza” prea mult rândul. Or, pelerinajul este ca un organism viu, trebuie lăsat să respire, are propria sa viaţă. Sau avea, pandemia a schimbat complet regulile jocului. Vorbim altfel despre pelerinii de la Santiago de Compostella sau din alte părți decât de ai noștri.

„O diviziune profundă între două Românii”

– Simțim mai multă compasiune pentru tinerii care au pierdut Untold din acest an decât pentru cei pe care batjocoritor îi numim „pupători de moaște”, oameni care n-au putut ajunge la Sfânta Parascheva sau la Sfântul Dumitru. De ce au o imagine atât de proastă pelerinii români?
– Este o întrebare foarte bună, care ţine de logica profundă şi uşor perversă a stigmatului şi stigmatizării sociale. Dincolo de ȋntrebare, imagine şi stigmatul de care pomeneam se ascunde, de fapt, o diviziune profundă ȋntre „două Românii”, una laborioasă, occidentalizată, cu un nou cult al muncii şi productivităţii şi o alta care ȋncă mai are puţin nostalgia vremurilor de altădată, legată de mediul rural şi de tradiţie, pentru care internetul şi „aplicaţiile” de pe telefonul mobil nu reprezintă un panaceu universal la probleme reale, intense ale vieţii.

Diviziunea aceasta a ȋnceput să fie vizibilă şi la alegeri, ȋn procesul electoral – un subiect complex, nu insist acum, dar cred că cititorii gazetei dumneavoastră ştiu ce vreau să spun. Rezişti sau nu rezist? Aceasta-i ȋntrebarea!

– Spuneați despre pelerinii de la țară pe care îi simpatizați că ar fi pe cale de dispariție din cauza îmbătrânirii și migrației. Totuși, rândurile la pelerinaje parcă sporesc cu fiecare an. Cine sunt acești oameni noi care vin?
– Atât timp cât nu avem acces la date oficiale, nici eu, nici dumneavoastră nu ne putem aventura ȋn supoziţii cu privire la gradul de frecventare a pelerinajelor. Bine, acest an este unul de-a dreptul special, inutil să mai reamintim. Ceea ce este ȋnsă foarte clar este că pelerinajele au viaţa lor proprie, se nasc, mor, renasc… uitaţi cazul pelerinajului de la Compostella, aproape muribund ȋn anii 1980, dar care a revenit ȋn forţă.

Despre împărtășania cu lingurițe de unică folosință

– Pandemia a pus sub lumina reflectoarelor Biserica Ortodoxă Română. Taina împărtășaniei a fost o temă foarte dezbătută și se discuta chiar despre introducerea lingurițelor din plastic. De ce credeți că nu a acceptat Biserica această schimbare?
– Nu sunt teolog pentru a răspunde coerent, din punct de vedere teologic, la ȋntrebarea dumneavoastră. Am scris ȋnsă mai pe larg despre acest subiect, cine este curios poate căuta pe internet un articol recent ȋn care spuneam că ȋn faimoasa linguriţă de ȋmpărtăşanie, de plastic sau nu, se ȋntâlnesc două principii antagoniste de „contaminare” (folosesc termenul ȋn sensul antropologiei religiei, atenţie!): unul pozitiv, terapeutic, de atingere şi contact cu sacrul Sfintelor Taine şi unul profan, potenţial periculos, al contaminării cu virusul.

Atingerea acestor două concepte face să sară scântei, exact ca bornele unei baterii atinse cu un acelaşi cablu electric. Biserica nu a putut accepta această schimbare, pentru că este vorba de buna utilizare şi manipulare a sacrului „suprem”, aş zice, ȋnmagazinat ȋn acele linguriţe. Ce se ȋntâmplă cu ele, se vor arunca la gunoi? Doar sunt de unică folosinţă, nu-i aşa?

– Este Biserica Ortodoxă Română în criză? Are nevoie de o adaptare la contextul actual, de rebranding?
– Un celebru teolog şi publicist brăilean din anii 1930, pe care nu mai avem voie să-l cităm, glumesc, spunea că măreţia şi slăbiciunea ortodoxiei stă ȋn faptul că NU se poate reforma şi adapta mersului timpului. Dacă s-ar ȋntâmpla acest lucru, poate că s-ar salva ca „organizaţie religioasă” (cu ghilimele), dar nu ar mai fi orto-doxia, dreapta credinţă. Până acum, această formă supremă de ȋncăpăţânare istorică a salvat-o şi s-a dovedit câştigătoare. Nu ştiu de acum ȋnainte cum vor mai evolua lucrurile, sub presiunea secularizării accelerate. 

Termenul de „rebranding”, folosit ȋn ȋntrebare de dumneavoastră, este un argument ȋn acest sens: un concept pur laic, modern, adus ȋn sfera religioasă, ca soluţie şi argument, deopotrivă. Biserica ȋnsă trebuie să răspundă şi exigenţelor lumii acesteia şi celei de dincolo de ea. Menirea ei este să salveze suflete şi să „managerieze” mântuirea noastră individuală şi colectivă. Iată, am folosit şi eu la rândul meu un termen la modă, pentru a explica inexplicabilul.

Volumul „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, Editura Polirom, apărut ȋn anul 2015 şi ȋncă disponibil ȋn librării.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro