Comentează„Sonny Boy” este o relatare emoționantă a unei vieți cu adevărat creative. Pentru publicul larg, Al Pacino a explodat pe scenă ca o supernovă. A obținut primul rol principal în 1971, în filmul „Panică în Needle Park” (The Panic in Needle Park), iar până în 1975 a jucat în patru filme — „Nașul” (The Godfather) și „Nașul: Partea a II-a”(The Godfather Part II), „Serpico” și „După-amiază de câine” (Dog Day Afternoon) — nu doar succese imediate, ci repere ale istoriei cinematografiei. Rolurile sale au devenit legendare și i-au schimbat viața pentru totdeauna. Niciun alt actor nu mai avusese un impact cultural atât de mare de la Marlon Brando și James Dean, în anii ‘50.
„Sonny Boy” este autobiografia unui om care nu se mai teme și care nu mai are nimic de ascuns. Toate marile roluri, colaborările esențiale și relațiile importante primesc în acest volum atenția cuvenită, la fel cum se întâmplă și cu relația complicată dintre creativitate și presiunile comerciale ale industriei. Firul care leagă povestea este, însă, iubirea și scopul artei. Dragostea te poate trăda, ambițiile tale pot fi înfrânte — aceleași lumini care strălucesc puternic pot și să pălească. Dar Al Pacino a avut norocul să se îndrăgostească profund de această meserie chiar înainte de a știi care sunt recompensele sale și nu s-a îndepărtat niciodată de acea iubire.
Al Pacino a declarat: „Am scris Sonny Boy pentru a exprima ceea ce am văzut și trăit de-a lungul vieții mele. A fost o experiență profund personală și revelatoare să reflectez asupra acestei călătorii și asupra a tot ce mi-a oferit actoria, mai ales asupra ușilor pe care mi le-a deschis. Întreaga mea viață a fost ca un salt puternic spre lună, iar până acum am fost un tip destul de norocos.”
Libertatea publică un fragment din cartea care a fost lansată în România.
Trebuie să-mi fac plimbarea de după-amiază prin cartier. Cică e un bun exercițiu fizic, iar la
vârsta mea e nevoie de mai multă mișcare. Așa că-mi pun ochelarii de soare și niște căști. Am pe
mine un pardesiu mare, gros, iar obrajii îmi sunt acoperiți de păr alb. Merg pe străzi ca un urs
polar și se face tot mai cald. Sunt o specie amenințată. Sunt pe cale de dispariție.
Mă plimb și mă gândesc ce aș putea să fac de acum încolo. Simt că lumea se închide în jurul
meu; opțiunile sunt tot mai puține. Îmi doresc să fac o adaptare cinematografică a Regelui Lear.
Am producător. Am regizor. Am scenarist și chiar și un scenariu pe care îl tot șlefuim de un an.
Pentru rolul principal mă am pe mine. Ar trebui să fie suficient. Dar e o adaptare foarte
ambițioasă și o să fie nevoie de o grămadă de bani.
Fiindcă sunt în Beverly Hills, după primii zece pași mă observă cineva. Sunt niște oameni pe
trotuarul de vizavi și mă recunosc. Am șapcă pe cap, ochelari de soare, căști. Cum mă
recunoașteți? Zău că meritați un premiu. Fiindcă, da, e chiar Al Pacino, dar mai e și altcineva.
Când gemenii mei aveau vreo opt ani, îi aduceam într-o zi acasă de la școală cu mașina, iar fiica
mea, Livvy, m-a întrebat:
— Tati, tu ești Al Pacino?
— Păi, și-și. Sunt și Tati, sunt și Al Pacino. Nu vezi că am două capete? Și ale tale sunt
amândouă, iubito. Sunt ale tale cu totul.
A râs și a început să-mi citească dintr-o poveste, iar eu, tot conducând și ascultând- o, mi-am
spus: E foarte frumoasă povestea asta. Așa că am întrebat-o:
— De unde ai cartea aia?
Mi-a răspuns Anton, fratele ei:
— Nu e dintr-o carte, ea a scris-o.
Atunci am aflat că fiica mea are talent la scris. De fapt, știusem dintotdeauna. Acum mă plimb pe
străzi și mă gândesc că trebuie să iau taurul de coarne, să fac un film. În mod normal, în
momentul ăsta aș fi apelat la Marty Bregman. Era un bun mediator, șmecher, impresar. Dar nu-l
mai am pe Marty. Cum ziceau versurile alea: „Unul câte unul, prietenii de demult ne părăsesc“.
O să fac singur proiectul ăsta de film. Simt focul acela în mine, fiindcă știu că am găsit, în sfârșit,
ceva ce mi se potrivește. Și am senzația că am dat timpul înapoi cu câteva decenii. Dacă ai un
anumit gen de personalitate, lucrurile astea te mențin pe linia de plutire – proiectele născute din
pasiune sunt cele care ne țin în viață.
Avea Bette Davis o vorbă: „Dacă scenariul e bun, dacă regizorul e bun, nici nu mai trebuie să te
plătească“. Și știi ceva? Avea dreptate. Nu m-am apucat de actorie cu gândul să câștig mulți bani.
Doar când am ajuns falit am jucat ca să fac bani. Știi, eu sunt omul ăla cu mai multe nominalizări
la Zmeura de Aur decât Oscaruri.
Mă trezesc dimineață. Aseară, când m-am culcat, mă simțeam în regulă. Ce s-a întâmplat în
timpul nopții, de acum mă dor toate oasele și nu văd aproape deloc? Știu că dacă aștept suficient,
vreo două ore, cam așa, de obicei picioarele își revin. O să pot să-mi întind un pic brațul stâng. O
să mi se limpezească mintea. O să văd un pic mai bine. Poate că e vârsta de vină, fiindcă am o
mie de ani.
Prima oară când am pățit chestia asta cu ochii aveam nouăsprezece ani și tocmai închiriasem un apartament la intersecția dintre Eleventh Street și Avenue A. Era o dărăpănătură
din East Village. M-am trezit într-o dimineață în mijlocul bucătăriei – pentru că acolo era patul –,
am deschis ochii și m-am uitat prin apartamentul acela micuț, m-am uitat la fereastra care dădea
în stradă, la pat, la frigider, m-am uitat și la cada care se afla tot în bucătărie, și mi-am zis: De ce
nu văd? Nu știam ce se întâmplă, dar speram să treacă repede, iar pe vremea aia îmi reveneam
destul de rapid. Însă nu vedeam bine nici atunci – nici acum nu văd cum trebuie. Am aflat mult
mai târziu că sufăr de distrofia Fuchs – o boală a ochilor care afectează corneea și se agravează
odată cu înaintarea în vârstă. Acum mă simt așa în fiecare zi când mă trezesc.
Trebuie să recunosc că am slăbit un pic și mi-e mai bine. Ai zice că sunt chipeș sau ceva, de
îndrăznesc să mă îmbrac așa de prost. Combin garderoba înfiorătoare cu ce rămășițe de
frumusețe mai am. Acum câțiva ani jucam într-un spectacol pe Broadway, iar într-o seară am
ajuns la teatru în mare întârziere. Evident, nenorociții m-au fotografiat cu gluga pe cap, la
intrarea actorilor. Nici măcar nu eram pe trotuar, tocmai pășeam spre bordură, peste un șanț. În
poza aceea, stau adus de spate și ridic privirea spre ei, efectiv ca ultimul vagabond de pe stradă.
Am și două pungi de plastic în mâini, naiba știe ce căram în ele. Probabil că oamenii și-au spus:
Omul ăsta e zgârcit ca dracu. Așa a ajuns? Poate să aibă și bani în pungile alea. Își încasează
cecurile și umple pungile cu bani. Ăsta e cel mai bine plătit actor de pe Broadway. Și în halul
ăsta arată? O să mă dea afară din sindicatul actorilor.
Oamenii vin și mă întreabă:
— Vai, putem să facem și noi o poză cu dumneavoastră?
— Sigur. În regulă, faceți poza.
Nu văd decât că ești vedetă. Nu văd că arăți de parcă te-a scos cineva pe trotuar din tomberon.
Acum câteva zile am auzit în treacăt la televizor un actor în vârstă, faimos, care spunea într-un
interviu: „Nu mă interesează să par tânăr“. Îmi venea să-i zic: „Asta fiindcă nu mai ești tânăr,
blegule“. Pe bune, nu vrea să pară tânăr? Amice, n-ai niciun cuvânt de spus. Nu mai ești tânăr și
punct.
Am evitat întotdeauna cuvântul carieră. Dar se pare că e inevitabil. Am avut o carieră. Ca să ai o
carieră lungă, trebuie să te adaptezi când înaintezi în vârstă. Cariera multor actori s-a scurtat
fiindcă au îmbătrânit. Îi găsești la televizor – pe vremuri, vedetele în vârstă ajungeau la televizor,
la un moment dat își primeau propria emisiune. Nume uriașe, ca Barbara Stanwyck, Joan
Crawford și Bette Davis au făcut trecerea spre televiziune.
Am jucat de câteva ori în proiecte de televiziune și au fost niște experiențe foarte plăcute. L-am
jucat pe Roy Cohn în Îngeri în America, miniserie scrisă de Tony Kushner și regizată de Mike
Nichols, doi dintre cei mai buni profesioniști cu care am lucrat vreodată.
Am jucat în Hunters, de David Weil. I-am jucat pe Phil Spector pentru David Mamet și pe Jack
Kervorkian și Joe Paterno pentru Barry Levinson. Au fost niște roluri grozave. Am fost elogiat
pentru interpretarea din filmele acestea. Ba chiar am primit două premii Emmy. A fost o
experiență colosală să-l cunosc personal pe Jack Kervorkian, când mă pregăteam să-l joc.
Am stat un pic cu el în Detroit și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi știu.
Era, în același timp, cea mai pro-viață persoană pe care am cunoscut-o vreodată – în timpul
războiului, pe câmpul de luptă, făcea transfuzii cu sângele soldaților morți, ca să-i salveze pe cei vii. A testat procedura asta pe el însuși și s-a ales cu hepatită. Credea cu adevărat în ceea ce
făcea. Jack era de-a dreptul fanatic în convingerile lui, genul de om care face orice pentru
principiile în care crede – așa a și ajuns să stea opt ani în închisoare.
Îmi plăcea la nebunie simțului umorului lui Kervorkian. Felul în care a fost tratat mi-a frânt
inima. L-am întrebat la un moment dat:
— Jack, tu ai fost la închisoare. Cum a fost? Ce mai ții minte de atunci?
— Țin minte sforăitul.
Răspunsul lui m-a lăsat cu gura căscată.
Când mă gândeam că făcuse închisoare, îmi imaginam mereu că totul se petrecuse ca-n
Păsărarul din Alcatraz, în care Burt Lancaster aștepta scurgerea lentă a unei condamnări pe viață
într-o celulă mică, în izolare. Țin minte că la un moment dat l-am văzut pe Burt Lancaster în alt
film, juca rolul unui bunic. Am crescut văzându- l cutezător, un actor care putea face aproape
orice, apoi, spre finalul vieții, uite că apărea pe ecrane ca bunic, slab, bătrân, muribund. M-am
întrebat: Așa o să fiu și eu într-o zi?
După ce a jucat în Nașul II, Lee Strasberg a început să fie privit mai curând ca actor și primea o
mulțime de oferte. Țin minte că i-am spus:
— Te tot distribuie în roluri de bătrân, dar tu ești tânăr.
Voiam să spun că are sufletul tânăr și că putea juca alte roluri, care să reflecte tinerețea asta –
însă adevărul este că nu putea. Era un om în vârstă. Așa că trebuia să joace roluri de oameni în
vârstă. Probabil chiar mai în vârstă decât era el, de fapt.
Eleonora Duse, marea vedetă a secolului al XIX-lea, considerată cea mai bună actriță a epocii ei,
alături de Sarah Bernhardt, a jucat-o pe Julieta pe scenă când avea șaizeci de ani – și Julieta ar
trebui să aibă treisprezece ani. Ian McKellen, un actor extraordinar, îl joacă pe Hamlet într-un
film, are optzeci și ceva de ani, iar lumea îl copleșește cu laude. Se spune că trebuie să-l joci pe
Hamlet după ce ai trăit o viață lungă, iar Ian cred că poate pătrunde înțelepciunea piesei. Cred în
ceea ce face și aștept cu nerăbdare să-l văd și eu în rol. Însă trebuie să ne adaptăm la vârsta pe
care o avem, ăsta e tristul adevăr.
Acum, când mă privesc în oglindă, văd un amestec dintre un lup bătrân care-și arată colții și un munte de păr alb, așa că întreb:
— Tu ești, Al?
Totul ține de impactul vizual. Nu contează cât de suplu sunt, cât slăbesc, tot am ditamai claia de
păr alb. Mă dă de gol, orice aș face. Și nu contează unde sunt când mă fotografiază oamenii, nu
se vede decât părul alb. Iar cei mai mulți din industrie îl observă imediat. Nu cred că ne pierdem
vreodată energia. Ne pierdem doar frumusețea.