„Sonny Boy”. Fragmente din autobiografia lui Al Pacino: „Băiatul ăsta are personalitate“

„Sonny Boy” este o relatare emoționantă a unei vieți cu adevărat creative. Pentru publicul larg, Al Pacino a explodat pe scenă ca o supernovă. A obținut primul rol principal în 1971, în filmul „Panică în Needle Park” (The Panic in Needle Park), iar până în 1975 a jucat în patru filme — „Nașul” (The Godfather) și „Nașul: Partea a II-a”(The Godfather Part II), „Serpico” și „După-amiază de câine” (Dog Day Afternoon) — nu doar succese imediate, ci  repere ale istoriei cinematografiei. Rolurile sale au devenit legendare și i-au schimbat viața pentru totdeauna. Niciun alt actor nu mai avusese un impact cultural atât de mare de la Marlon Brando și James Dean, în anii ‘50.

„Sonny Boy” este autobiografia unui om care nu se mai teme și care nu mai are nimic de ascuns. Toate marile roluri, colaborările esențiale și relațiile importante primesc în acest volum atenția cuvenită, la fel cum se întâmplă și cu relația complicată dintre creativitate și presiunile comerciale ale industriei. Firul care leagă povestea este, însă, iubirea și scopul artei. Dragostea te poate trăda, ambițiile tale pot fi înfrânte — aceleași lumini care strălucesc puternic pot și să pălească. Dar Al Pacino a avut norocul să se îndrăgostească profund de această meserie chiar înainte de a știi care sunt recompensele sale și nu s-a îndepărtat niciodată de acea iubire.

Recomandări

D-aia nu merge nimic în țara asta

Al Pacino a declarat: „Am scris Sonny Boy pentru a exprima ceea ce am văzut și trăit de-a lungul vieții mele. A fost o experiență profund personală și revelatoare să reflectez asupra acestei călătorii și asupra a tot ce mi-a oferit actoria, mai ales asupra ușilor pe care mi le-a deschis. Întreaga mea viață a fost ca un salt puternic spre lună, iar până acum am fost un tip destul de norocos.”

Libertatea publică un al doileafragment din cartea care a fost lansată în România:

Astăzi mă simt tot mai absorbit de perioada aceea din viață, nu mă pot abține să nu revin la vremea copilăriei. Nu mi-am imaginat niciodată că voi zăbovi atât de mult cu gândul asupra întâmplărilor de atunci, și cu atât mai puțin că le voi înzestra cu atâta energie pozitivă.

Spre exemplu, la un moment dat, cândva prin anii 70, stăteam de vorbă cu Lee Strasberg în minunatul lui apartament de pe Central Park West, unde duminica ne punea o înregistrare a unei repetiții a lui Toscanini sau pe Sarah Bernhardt cântând Fedra, ori prima înregistrare a lui Caruso, din 1907. Într-o asemenea seară, din senin, Lee mi-a zis:

— M-am tot gândit în ultima vreme la cartierul în care am copilărit, jos, sub Podul Manhattan din Lower East Side. Ai vrea să mergem odată acolo împreună?

Recomandări

Sondaj INSCOP Research la comanda „Libertatea”. Majoritatea românilor au o opinie proastă despre decizia CCR de invalidare a candidaturii Dianei Șoșoacă la Președinția țării

— Sigur. Când vrei tu.

Nu am mers. Lee a murit înainte să apucăm să facem drumul acela. Acum am și eu sentimentul că mă cheamă ceva pe vechiul meu teritoriu, în South Bronx. E o senzație tare ciudată pe care începi s-o ai când ajungi la o vârstă: amintirile îți apar brusc în fața ochilor, fără să-ți ceară voie. De curând, chiar am fost tentat să merg în cartierul copilăriei mele, dar până la urmă mi-am spus: N-a mai rămas din el nimic care să semene cu locul în care am crescut. Lumea despre care vorbesc eu nu va mai exista niciodată.

Tot ce a rămas din locul acela, din era aceea și din atmosfera de atunci sunt amintirile. Poate că de-asta am scris o carte. Vreau să mă întorc acasă. Amintirile mă poartă mereu spre un loc în care eram bucuros să trăiesc. Privesc în urmă, spre viața de atunci, și-mi dau seama cât de norocos eram. În viața aceea existau satisfacții. Exista speranță. Mă întorc cu gândul pe străzile din Bronx, așa cum erau în copilărie, și mă uit la magazine, mă uit la oameni. Văd băieții alături de care am crescut, îi privesc cățărându-se pe bârnele care ieșeau din podul de pe 174th Street, deasupra râului Bronx. Stăteam pe bârnele alea, bălăngănindu-ne picioarele deasupra intrării pe pod, în timp ce șoferii din mașinile care treceau pe sub noi se uitau în sus și probabil se gândeau că suntem cretini. N-ai idee cât de periculos era. Tot acolo mă ducea mama când aveam tuse convulsivă, îi zisese cineva că-mi priește să stau aproape de apă. Cred că recomandarea asta se referea mai curând la ocean, dar noi aveam la dispoziție doar Bronxul.

Recomandări

Începe procesul criminalilor omului de afaceri Adrian Kreiner. Proba importantă adăugată de anchetatori: ADN extras de pe plicul de cafea instant

Mă văd sortând fructele la o băcănie de la intersecția dintre Bryant Avenue și 174th. Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani și mergeam la școală, dar mama nu lucra în perioada aceea, așa că în weekenduri trebuia să dau și eu o mână de ajutor, să aduc niște bani în casă. Cliffy și ceilalți băieți treceau pe lângă băcănie în drum spre Olandeze sau porniți în cine știe ce aventură, începeau să fluiere și să strige:

— Auzi, Sonny Boy?! Aruncă-ne și nouă un măr! Ce faci acolo, frate? Hai cu noi!

Tipul care avea băcănia îi vedea, îi auzea strigând. Nu îi plăceau copiii cu care eram prieten. Într-o zi m-a luat deoparte și mi-a zis:

— Vreau să stăm un pic de vorbă.

A tras o lădiță în care se transportau fructele, a luat un creion mare și a început să-mi deseneze ceva. Era ca o hartă, un drum care se despărțea în două direcții. În timp ce mă uitam la desen, mi-a spus:

— Uite, asta e viața. Și aici, unde se desparte, ai drumul ăsta, iar dincolo ai drumul ălălalt.

A subliniat „ălălalt“ cu un ton sumbru.

— Văd c-ai cam pornit-o în partea aia. Să știi că e un drum greșit.

Parcă se transformase într-un personaj jucat de Pat OBrien în vreun film din anii 1930, un preot plictisitor care îi spune lui James Cagney să-și bage mințile în cap, că altfel ajunge pe scaunul electric. Nu voiam decât să-i îndes un măr în gură și să mă întorc la separatul salatei de castraveți. Era un om foarte muncitor și avea intenții bune, dar se apucase să-mi spună mie cum să trăiesc, iar eu aveam doisprezece ani și jumătate. De-abia aștept să se termine ziua de muncă. Mă uit la ceas, să se facă odată ora la care să pot pleca, ca să mă întâlnesc cu tovarășii pe care tu îi respingi, afară, unde sunt viața, și distracția, și – ghici ce? – un afurisit de viitor. N-am de gând să mor cu un fruct mucegăit în mână, în timp ce îmi ții predici despre cât de frumoasă o să fie viața dacă fac cum zici tu. Ia mai du-te-n mă-ta, cu tot cu lada ta de ananași, frate! Evident, nu i-am trântit toate astea în față; doar am dat din cap în semn de OK, cum fac copiii, dar asta am gândit și pe urmă am renunțat la job, am ieșit iar pe străzi cu prietenii mei neisprăviți.

Mă gândesc la trecut și nu reușesc să găsesc nimic care să explice în vreun fel cum am ajuns aici, la viața pe care o trăiesc azi. Trebuie să fi fost noroc. Câte puțin pe ici, pe dincolo. Bunica mea zicea uneori, din senin: „Sonny Boy e un băiețel norocos“, iar bunicul meu zicea „Băiatul ăsta are personalitate“. Astea sunt lucrurile pe care le ții minte toată viața.

Știam că n-o să rămân într-o băcănie de pe Bryant Avenue sau la vreo altă slujbă pe care am avut-o de-a lungul anilor ca să mai fac un ban. Eram mereu cu ochii pe sus, la trenul El, care mă fermeca de fiecare dată. Trenuri care merg prin cer, Doamne, ce invenție! Când ești în față, în primul vagon, lângă cabina conductorului, și stai chiar la geam, vezi totul. Ești sus de tot, în aer, deasupra tuturor, te uiți în jos spre străzile și spre pâlcurile de oameni de sub tine. Devii una cu trenul și, în timp ce ieși din tunel, vezi cerul și pământul, vezi cartierul South Bronx întins în fața ta ca un steag imens. Zbori. Mă gândeam uneori: Stai, unde suntem? Ah, uite blocurile noastre.

Și frânghiile de rufe – n-o să uit niciodată frânghiile de rufe. Copiii care alergau de colo-colo. Li se auzeau țipetele de bucurie și ecoul. Știam că mă întorc în orașul meu și eram copleșit de amintiri. Îl priveam așa cum privești un prieten vechi, pe care l-ai iubit – e un loc în care mă simțeam acasă, dar de care m-am distanțat, iar acum nu-l mai recunosc ca pe vremuri.

Când ești tânăr, nu prea te interesează amintirile – vorbești despre ziua de ieri sau de alaltăieri. Trăiești și creezi altele. Eu am o mulțime de amintiri și n-am nevoie de clădiri sau de artifacte care să mi le aducă în gând. Uneori este o imagine, un sunet sau un miros; alteori e suficientă o senzație. Mi-e frig, de exemplu, și dintr-odată am iarăși nouăsprezece sau douăzeci de ani, dârdâi într-o cameră închiriată dintr-un cămin de pe Tenth Avenue, fiindcă până adineauri m-am plimbat singur pe străzi, prin zăpadă. Camera mea se afla la unul dintre etajele superioare și era minusculă, dar pe fereastră vedeam oamenii de pe stradă, mergeau care-ncotro pe trotuarele înzăpezite, iar imaginea asta făcea camera mai atrăgătoare. Însă aveam paltonul fleașcă, eram ud din cap până-n picioare. Dădusem vreo doi dolari pe el și îl luasem de la un magazin secondhand, de unde îmi cumpăram toate hainele.

N-aveam cum să fiu mai ud sau mai obosit de atât, iar hainele la mâna a doua se destrămau pe mine. Radiatorul din cameră o luase razna, umplându-mi patul de condens și nefăcând niciun pic de căldură. Am încercat să mă bag în patul ud, mi-am tras paltonul ud pentru capul ud, iar afară ningea în continuare, zăpada avea să se transforme în curând într-o pânză de gheață, căci se lăsase noaptea și era tot mai frig, carosabilul era alunecos, mașinile se ciocneau și trotuarele se umpleau de zloată. Cumplit de ud, și pe dinăuntru, și pe dinafară, în timp ce gândurile astea își croiau drum în mintea mea, am adormit.

M-am trezit a doua zi – eram viu, dar amețit. Îmi era teribil de frig și tremuram incontrolabil. Mi-am dat seama că am febră. Mi-am dat seama că trebuie să merg la spital. M-am dus la secția Urgențe de la Bellevue și am stat o viață în sala de așteptare a clinicii, o epavă la douăzeci de ani.

Am fost condus într-o sală de consultații, tremuram în continuare, iar asistenta mi-a întins niște pastile și a încercat să-mi explice că trebuie să iau una la patru ore. Făcea gesturi largi, exagerate și vorbea rar.

— Patru. Ore, mi-a zis, ridicând patru degete în dreptul ochilor mei.

Cu cât îmi explica mai clar, cu atât mai bătut în cap eram. Mă gândeam: Oare există o școală unde îi învață să vorbească așa? Îmi imaginam o clinică unde era angajat Marcel Marceau, marele artist de pantomimă, ca să le explice pacienților ce încercau asistentele să le zică. Ea presupusese, probabil, că nu știu engleză, și eu îi cântam în strună. Ăsta era New Yorkul, marele creuzet, iar asistenta era obișnuită cu pacienți veniți de peste tot. Dacă erai sărac, ca mine, la clinica asta mergeai. Apoi a intrat un doctor și m-a consultat. Mi-a zis:

— Ai un virus în diencefal.

— Un ce? l-am întrebat.

A spus rar:

— Ai. O răceală. La cap.

— O răceală la cap?

M-a privit în tăcere, l-am privit și eu pe el, apoi mi-a zis:

— Bagă-ți capul sub radiator.

— Sub radiator?

— Te-ai gândit vreodată să mergi la ambulatoriul nostru, de aici, de la Bellevue?

Era un spital de nebuni notoriu.

— Ar trebui să stai de vorbă cu cineva. Ești cam încordat.

M-am gândit: Ce să mai stau de vorbă cu cineva? Eu mor aici!

Nu m-am dus la ambulatoriu, dar am mers la vărul meu, Mark, care locuia într- un apartament din West Bronx, sub stația de El de pe Arlington Avenue. Mark stătea cu iubita lui și au avut amândoi grijă de mine, m-au culcat pe canapeaua lor, unde am zăcut cu febră de 40 de grade. Am rămas la ei câteva zile, până m-am pus pe picioare. Nu știu de ce nu m-am dus la bunica. Presupun că am mers la vărul meu fiindcă stătea mai aproape de Manhattan. Îl iubesc pe Mark ca pe un frate. Pare că am mereu nevoie de cineva care să-mi poarte de grijă. Mulți ani mai târziu, în perioada în care lucram la American Buffalo a lui David Mamet, pe Coasta de Est, marea actriță Elizabeth Taylor juca și ea într-un spectacol pe Broadway și ne-am împrietenit la cataramă. Petreceam mult timp împreună, ne bucuram unul de prezența celuilalt. Era o actriță extraordinară și avea o inimă nespus de bună. I-am prezentat câțiva dintre oamenii din viața mea, ca Jim Bulleit și Jimmy Hayden. Puteam să stăm de vorbă despre orice. O întrebam mereu ce mai face Richard Burton, cu care fusese căsătorită de două ori și care era actorul meu preferat, alături de Marlon; uneori îmi povestea, alteori îmi ignora întrebările. Era o persoană obișnuită și o comoară de om.

Odată am ieșit la cină în trei, eu, ea și Jimmy Hayden, la un restaurant elegant. Știam că Jimmy e topit după ea. Bodyguardul lui Elizabeth se însurase cu câteva săptămâni înainte și merseserăm toți la nunta lui. Jimmy se străduise toată seara să se apropie de ea, dansa și făcea pe grozavul. Era un crai. Acum, în restaurantul acesta elegant, mă uitam la inelul cu diamant uriaș pe care îl purta Elizabeth pe degetul mijlociu, iar ea se uita țintă la bandana pe care o aveam eu pe cap. Până la urmă, mi-a zis:

— Al, poți să-ți dai jos chestia aia de pe frunte, te rog?

Eu i-am întors-o, în stilul clasic din South Bronx:

— Când o să-ți dai și tu jos cataroiul ăla de-ți lucește pe deget. Nici nu mai văd bine de el.

Am râs amândoi, eu mi-am scos bandana, însă ea nu s-a atins de inel. Pe la începutul anilor 2000, am vizitat-o în LA, avea o casă nemaipomenit de frumoasă. Mă uitam pe pereții decorați cu tablourile lui Renoir, Matisse și Picasso și îmi spuneam: Ce grozav trebuie să fie să trăiești aici. Imaginează-ți cum ar fi ca în fiecare zi, când te trezești, să vezi asemenea creații, să simți o asemenea inspirație.

Când era în New York, venea la casa mea de la țară și îi făceam spaghetti. Mi-a povestit o prietenă că s-a întâlnit cu Elizabeth Taylor în LA și c-a întrebat-o de mine.

— Ce mai face Al? E bine? Zicea că trebuie să găsească pe cineva să-i dea o mână de ajutor.

Prietena mea i-a răspuns:

— Cred c-a găsit. Am impresia c-a angajat pe cineva.

— Bun, a răspuns Elizabeth. Băiatul ăla are nevoie de tot ajutorul din lume.

Câtă dreptate avea! Cu mult înainte să am vreun prieten faimos, am găsit oameni care au încercat să mă ajute să-mi găsesc calea.

Urmărește-ne pe Google News