ComenteazăUltima ”victorie” electorală a lui Aleksandr Lukașenko, în scrutinul de duminică, a avut un aer familiar, datorită celor peste 80% din voturi atribuite de numărătoarea oficială actualului președinte al Belarusului.
Principala sa rivală, lidera neobișnuită a opoziției, Svetlana Tihanovskaia, ar fi obținut sub 10% din voturi, în ciuda valului de popularitate.
Urmarea a fost una mai puțin obișnuită pentru regimul de la Minsk: zeci sau sute de mii de cetățeni au ieșit în stradă aproape imediat după închiderea urnelor și publicarea unui exit-poll foarte puțin credibil.
Au urmat ciocniri violente cu forțele de ordine, care s-au grăbit să reprime protestele pașnice. Rezultat: numeroși răniți, cel puțin un mort și foarte multe persoane arestate.
Iar lidera opoziției a asigurat că nu recunoaște rezultatul alegerilor.
Indiferent de cum evoluează situația pe termen scurt, pentru Lukașenko, spun mai mulți comentatori, acesta pare a fi începutul sfârșitului.
Cum s-a ajuns aici?
Prima victorie
Lukașenko a câștigat primele alegeri la câțiva ani după ce Belarusul și-a obținut independența, în 1994, cu 80% din voturi, în fața liderului comunist Viaceslav Kebic.
Lukașenko reușise în prealabil o schimbare bruscă de carieră de la șef de CAP la politician populist anticorupție. Iar cetățenii au votat pur și simplu împotriva vechiului regim comunist.
Scrutinul a fost considerat unul liber și corect, posibil cele mai credibile alegeri din istoria țării, scrie Anders Aslund, expert al think-tank-ului The Atlantic Council.
Destul de repede, agenda politică a lui Lukașenko a devenit clară.
Ea consta în trei elemente, scrie Aslund: restaurarea vechiului sistem economic sovietic, cu doar câteva elemente ale economiei de piață, menținerea unei relații apropiate cu Rusia și exercitarea represiunii politice.
Adică exact programul politic al regimului comunist pe care îl învinsese.
Secretul succesului
În primele mandate, Lukașenko a avut un atu important în fața cetățenilor și a oricărui rival politic: o relativă stabilitate, o infrastructură bine întreținută, salarii și pensii plătite la timp, scrie The Independent.
Nu era puțin lucru, în condițiile în care alte republici post-sovietice se confruntau cu haosul și corupția tranziției spre capitalism.
Analistul politic Valeri Karbalevitci, care a scris o biografie a lui Lukașenko, spune pentru Deutsche Welle că doi factori explică ascensiunea și menținerea autocratului președinte la putere așa de mult timp.
”Lukașenko era înfometat de putere și nu voia ca prerogativele sale să fie reduse. În același timp, cetățenii din Belarus aveau o nostalgie după stabilitatea sovietică”, spune Karbalevitci.
Ceea ce Lukașenko nu a admis explicit niciodată a fost tocmai faptul că acest contract social cu cetățenii, care acceptau reducerea libertăților în schimbul stabilității, era datorat Rusiei.
Imediat după ce a venit la putere, Lukașenko a pus capăt reformelor economice limitate începute de predecesorii săi în cei trei ani de independență și a oprit privatizările.
S-a preocupat în schimb să stabilizeze marile întreprinderi sovietice: Fabrica de Tractoare de la Minsk (MTZ), Fabrica de Camioane de la Minsk (MAZ), două rafinării petroliere (Mozyr și Naftan) și un mare producător de fertilizatori (Belaruskali).
La un moment dat, 80% din economia Belarusului era controlată de stat, dar în ultimii ani, regimul a permis diversificarea și implicarea investitorilor privați, în special în zona hi-tech.
Mare parte dintre exporturile de mașini sau de alte produse, cele agricole spre exemplu, ajungeau pe piața rusă.
Mai important, Belarusul beneficia de petrol la preț subvenționat de la Moscova pe care îl rafina și apoi îl vindea cu un profit mare către alte țări.
În același timp, Belarusul producea fertilizatori și îi exporta mulțumită gazelor naturale primite tot cu subvenții din Rusia.
Pe scurt, o economie relativ stabilă, subvenționată de Kremlin cu miliarde de dolari, în schimbul alianței politice. Politică cunoscută în mod popular sub numele ”petrol și gaze pentru săruturi”.
Fraudă electorală și represiune
Popularitatea lui Lukașenko de-a lungul timpului este greu de apreciat, deoarece sondajele independente sunt ilegale, dar este clar că o vreme s-a bucurat de sprijinul populației.
O vreme.
În 2010, scrie The Independent, rezultatele unui exit-poll scurse către public au sugerat că președintele a primit în jur de 40% din voturi, cam jumătate din cât indicaseră oficialii electorali.
Chiar Lukeșenko a admis că a falsificat acele rezultate de altfel. ”Am luat 93,5% din voturi. Dar oamenii au spus că aceasta nu este o cifră foarte europeană, așa că am redus-o un pic”, a spus el.
De-a lungul timpului, regimul de la Minsk a fost acuzat că a încălcat flagrant drepturile și libertățile cetățenilor.
Pentru a-și menține puterea, Lukașenko se bazează pe serviciul secret care, fără ipocrizii, a păstrat numele predecesorului său sovietic: KGB.
Președintele, scrie expertul Atlantic Council, este acuzat de cel puțin patru asasinate politice și de zeci de arestări.
Lukașenko a folosit diverse referendumuri pentru a amenda legi și pentru a schimba chiar constituția, pentru a-și extinde numărul de mandate la putere.
Între Rusia și Occident
Lukașenko a menținut tot timpul o relație bună cu Rusia, din motive evidente.
În 1997, el a instituit Uniunea Statelor Rusia și Belarus, cu președintele de la Moscova de la momentul respectic, Boris Elțîn.
Organismul suprastatal a existat doar pe hârtie.
Belarusul a fost de asemenea membru fondator al Uniunii Economice Eurasiatice, unul dintre proiectele lui Vladimir Putin, care era dornic de a aduce la un loc fostele republici sovietice.
Dar cu timpul, Rusia a început să își dorească mai mult decât săruturi, adică mai mult decât o simplă alianță politică de la vecinul pe care îl subvenționa cu miliarde de dolari și prin urmare a început să îl pedepsească cu reducerea subvențiilor și blocarea importurilor odată la câțiva ani.
Una dintre aceste dispute a avut loc în 2010, când Moscova a sistat aproape toate subvențiile , iar economia Belarusului s-a prăbușit.
Incapabilă să își revină, țara s-a adâncit într-o stagnare care ține și azi.
PIB-ul Belarusului a rămas aproape neschimbat de atunci, în vreme ce valoarea salariilor, și-așa ținute artificial la un nivel ridicat, a scăzut.
Lukașenko a rămas în cele din urmă fără finanțare.
Presat de nevoi, președintele și-a întors capul și spre Vest, mai exact spre FMI și spre Uniunea Europeană.
O mai făcuse și în 2008-2009. Recent, el a restabilit relațiile cu FMI, cu Banca Mondială și cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare dar instituțiile financiare nu au oferit prea mult ajutor, în condițiile în care Lukașenko nu era dispus să își schimbe politicile represive.
O mutare mai clară a fost cea făcută după ce Rusia a anexat Ucraina. Lukașenko a adoptat o poziție neutră și chiar a găzduit negocierile de pace. Cam în aceeași perioadă, președintele a eliberat o serie de disidenți politici, astfel că UE i-a ridicat sancțiunile în 2016.
Această vagă orientare către Vest nu a fost pe placul lui Putin. Iar anul trecut, liderul de la Kremlin a dat tot mai multe semne că dorește o adâncire a relațiilor cu Belarusul.
Au existat chiar sugestii că Putin ar fi dorit o revitalizare a Uniunii Rusia-Belarus, ca o modalitate de a-și extinde mandatele prezidențiale.
Dar Lukașenko a respins această variantă, iar Putin a găsit oricum o altă modalitate de a rămâne la putere.
În acest timp, nereformată, nemodernizată și fără cea mai mare parte a subvențiilor din Rusia, economia de stat a Belarusului a ajuns acolo unde era de așteptat să ajungă: aproape de colaps.
Un negaționist al coronavirusului
Există posibilitatea ca discursul lui Lukașenko de bagatelizare a pericolului coronavirusului să fi fost unul interesat de soarta economiei care nu și-ar fi permis o sistare prelungită.
Prin urmare, el a acuzat ”psihoza” celor care se tem de epidemie și a îndemnat lumea să își vadă de treburi.
Este greu de spus câte morți ar fi putut fi evitate dacă regimul ar fi aplicat restricții și măsuri de prevenție.
Cifrele actuale arată aproape 70.000 de cazuri de COVID și aproape 600 de decese.
Cret este însă că atitudinea președintelui a stârnit critici dure printre cetățeni.
”Episodul a fost ca un apel de trezire pentru oameni”, spune candidata opoziției Svetlana Tihanovskaia pentru The Independent.
Oamenii au văzut că guvernului nu le pasă de ei. Ar fi putut să fie mai înțelegători dacă ar fi venit și ar fi spus sincer că nu putem închide totul, din cauza economiei.
Svetlana Tihanovskaia:
Ultimul act?
Scăderea de popularitate a lui Lukașenko și creșterea temerilor sale privind șansele de a rămâne la putere au fost vizibile în ultimul an, când și-a arestat principalii contracandidați, numai pentru a se trezi cu soția unuia dintre ei, Svetlana Tihanovskaia pe buletinul de vot și în fruntea unor mitinguri de o amploare fără precedent.
Lukașenko se mai poate baza pe susținerea aparatului de stat și, printre alegători, pe cetățenii vârstnici, care sunt mai expuși informațiilor furnizate de presa de propagandă.
Situația a fost vizibilă duminică noapte, când oamenii au înfruntat în numeroase orașe ale țării violența forțelor de ordine.
După ani de represiune, incapabil să reformeze economia și să ofere libertățile democratice cerute de Vest, dar nedornic să răspundă invitațiilor insistente ale lui Putin în același timp, cu un contract social rupt, spre nemulțumirea cetățenilor, Lukașenko nu mai are soluții.
Cea mai mare amenințare la adresa sa vine de la noile generații, cele tinere, deschise și mai globalizate, care însă au trăit aproape întreaga viață sub același regim.
Mișcarea pro-democrație care a apărut în ultimele săptămâni reflectă o trezire națională care nu va putea fi sufocată prea ușor de intervenția violentă a statului.
Ultimul dictator al Europei, scrie expertul Atlantic Council, nu a părut niciodată mai vulnerabil.