Comentează- Cei mai periculoși infractori cu afecțiuni mintale din România sunt trimiși, prin ordin judecătoresc, pentru tratament de specialitate la unul din cele patru spitale de psihiatrie de maximă siguranță din țară. Cel de la Pădureni-Grajduri, aflat în inima unei păduri la 30 de kilometri de Iași, arată ca o cazarmă supraaglomerată.
- 400 de pacienți cu regim special sunt îngrijiți în unitatea medicală, care are aprobate doar 240 de paturi și sub 200 de angajați, cu tot cu personalul din administrație.
- Legislația, lipsa unei familii care să-i sprijine și stigma aruncată asupra lor fac recuperarea pentru puținii care au șansa să plece de acolo aproape imposibilă. De aceea majoritatea devin rezidenți permanenți în pavilioanele din pădurea de la Grajduri, cel mai longeviv pacient fiind internat de 22 de ani.
- Acum, medicii se luptă și cu un focar de COVID-19. Trei pacienți din cele 100 de cazuri, au fost transferați la Terapie Intensivă și momentan se află în stare stabilă.
Managerul unității, Victor Idriceanu, spune că există în momentul de față peste 130 de teste RT-PCR în lucru, pentru a-și putea da seama exact de dimensiunea focarului. Până în prezent sunt 100 de cazuri, peste 90% dintre ele fiind la pacienți.
„Măsuri draconice” pentru a ține virusul departe de spital
Idriceanu explică faptul că s-au luat măsuri „mai draconice” decât la alte spitale din țară, tocmai pentru că pacienții nu pot să aibă singuri grijă de ei.
Au existat măști și materiale sanitare de protecție, când spitalele mari din Iași nu aveau stocuri suficiente, un pavilion a fost transformat în „zonă tampon” unde nou-veniții erau internați 14 zile înainte de introducerea în comunitate.
„Cred că de aceea am căzut și ultimii – suntem cred singurul spital din Iași unde nu a fost niciun focar sau unde nu am avut cazuri în unitate”, spune Victor Idriceanu.
Valul doi al pandemiei COVID-19 nu i-a ocolit însă nici pe pacienții de la Grajduri.
„Distanțarea fizică a fost și este foarte greu de menținut”
Încă din primele zile ale pandemiei, managerul spune că s-a discutat cu toți angajații pentru a înțelege că, la ei, e mult mai important decât în alte spitale să nu pătrundă virusul SARS-COV-2.
În primul rând, pentru că pacienții sunt cazați în pavilioane cu saloane care pot ajunge și la 15 paturi, în al doilea rând, pentru că o bună parte din ei nu pot înțelege să păstreze o distanță de 2 metri, să poarte mască sau să respecte regulile de igienă.
Într-adevăr, având în vedere supraaglomerarea și caracterul special al pacienților noștri, distanțarea fizică a fost și este foarte greu de menținut. În momentul de față pacienții confirmați pozitiv au fost transferați și izolați într-un pavilion unde avem colegi care le verifică constant simptomele și ținem legătura cu un medic infecționist. Cazurile grave le transferăm la spitalele de profil.
Manager Victor Idriceanu
De altfel, la Grajduri nu a fost niciun caz până săptămâna trecută, când unii pacienți și angajați au avut simptome. Atunci a început o testare pe pavilioane, care a relevat cele 100 de cazuri confirmate.
Bolnav transferat în alt județ, pentru că în Iași nu mai erau locuri la ATI
În total, au avut doar trei cazuri grave până acum, doi pacienți internați la Terapie Intensivă în Iași, unul la Terapie Intensivă în județul Botoșani.
Acesta a fost, de altfel, și primul pacient transferat din Iași către un alt județ, fiindcă nu se mai găseau locuri la Terapie Intensivă.
Pacientul zero la Spitalul de Psihiatrie
Managerul bănuiește două scenarii prin care a fost posibil ca virusul să pătrundă, până la urmă, în spital.
Fie e vorba de un angajat asimptomatic, care a adus boala de acasă fără să-și dea seama, fie de o contaminare în cadrul unui transport pentru consult de specialitate la spitalele din Iași, care nu pot fi rezolvate în pădurea de la Grajduri.
„Sunt numiți criminali și violatori, s-ar dori să îi închidem undeva și să aruncăm cheile”
„Noi nu internăm, nu externăm, internările și externările se fac în funcție de sentințe penale definitive. Din punctul acesta de vedere nu ne putem opune internărilor, nu suntem în cazul altor instituții medicale din România în care spunem că nu mai avem locuri și nu mai primim pacienți”, explică managerul unității medicale.
La fiecare șase luni, o comisie complexă analizează cazurile fiecărui pacient și decid dacă evoluția este suficient de favorabilă încât să poată continua tratamentul acasă. Asta înseamnă că pacienții trebuie să aibă familii dispuse să îi primească, să îi îngrijească și să îi ducă lună de lună la medicul desemnat pentru a-și lua tratamentul de specialitate.
La orice încălcare a programului, pacientul este adus înapoi la spital. Iar stigma societății asupra acestor oameni face reintegrarea lor aproape imposibilă.
„Mulți ajung din familii destrămate, din sărăcie. Știm accepțiunea, din păcate și spre rușinea noastră, vedem circul din societatea românească. Sunt numiți criminali și violatori, am dori să îi închidem undeva și să aruncăm cheile. Dar noi, aici, la spital, nu suntem de acord cu lucru ăsta”, spune managerul.
„Pacienții aceștia sunt oameni ca mine și ca dumneavoastră. Oameni care, în contextul diagnosticului pe care îl au și în lipsa tratamentului adecvat, au comis fapte într-adevăr oribile. Dar dacă tratamentul e adecvat și evoluția este favorabilă, acești oameni care sunt semenii noștri pot trăi normal alături de noi, dacă am avea o educație care să ne ajute să îi primim”, a mai precizat Victor Idriceanu.
Gradul de ocupare a paturilor de 173%
Fără alte soluții din partea statului, bolnavii de la Pădureni-Grajduri ajung să fie rezidenți aproape permanenți acolo. Chiar dacă aglomerația nu permite conducerii spitalului să le asigure cele mai bune condiții: stau în saloane cu minimum cinci-șase paturi, dar de regulă acestea ajung cu ușurință la 15.
Însă cum spitalul e construit pe locul unui fost depozit de muniții, are un sistem pavilionar – iar fiecare clădire are costuri individuale prea mari de întreținere pentru a discuta de noi investiții.
Există totuși un proiect pentru renovarea și mansardarea unui pavilion pentru a putea crește numărul de paturi și de saloane.
„Nu ascundem o altă problemă prioritară – încărcarea cu un anumit tip de pacienți care, din punctul nostru de vedere, n-ar avea ce să caute aici. Mă refer la cei care suferă de oligofrenie, de retard mintal sever. Cei pentru care, din punct de vedere medical, nu există tratament”, a mai explicat managerul.
„Există riscul foarte mare să se producă o tragedie în orice moment”
Și nu doar numărul de saloane este deficitar, ci și cel al personalului care trebuie să fie mult mai atent cu pacienții, întrucât potențialul agresiv al celor internați acolo este unul foarte ridicat, chiar și sub tratament.
„Există riscul foarte mare să se producă o tragedie în orice moment. Altercațiile pacient-pacient, pacient-angajat sunt uzuale în psihiatrie și inerente diagnosticelor. Faptul că nu am fost încă aproape de o tragedie l-aș privi mai degrabă ca pe un criteriu de performanță”, a explicat Victor Idriceanu.
Cu toate astea a existat, în urmă cu trei ani, un caz în care un pacient de 24 de ani a reușit să evadeze, ascunzându-se sub niște trepte și apoi ieșind printr-o zonă fără garduri. Acesta a fost prins în comuna alăturată, iar de atunci a fost instalat un sistem de camere cu infraroșu și senzori de mișcare în jurul unității, pentru a fi depistate alte tentative.
Iar tragedia este mereu aproape, după cum a arătat și cazul din 2019 de la unitatea similară aflată în Săpoca, județul Buzău. Atunci un pacient a omorât cu un stativ de perfuzii trei persoane și alte nouă au ajuns în stare gravă la spital. Ulterior, bilanțul a ajuns la șase morți și șapte răniți.
Membrii sindicatului SANITAS au acuzat lipsa de personal specifică celor patru unități de psihiatrie de maximă siguranță din întreaga țară.
Abia după luni de tratament pacienții conștientizează faptele
Spitalul are regim închis, dar nu este închisoare, se grăbește să explice managerul. În curtea mare, pe cele 18 hectare pe care se întind toate spațiile spitalului, în pădure, bolnații merg doar sub supravegherea îngrijitorilor. Au diferite ateliere de tâmplărie, sculptură, pictură sau mecanică, iar în mijlocul pavilioanelor se înalță o biserică din ale cărei boxe răsună slujba duminica și de Crăciun colinde.
Dar afecțiunile de care suferă pacienții nu le permit adesea să participe la astfel de activități.
Nici nu sunt conștienți de faptele comise la momentul internării.
„Una dintre dramele pe care le trăim alături de pacienții noștri nu este momentul internării, ci acela în care, sub supraveghere medicală și cu tratamentul adecvat, pacienții realizează fapta pe care au comis-o și atunci urmează o decompensare cruntă din care trebuie din nou să-și revină. De cele mai multe ori ajung la noi într-o stare psihică proastă, nu realizează ce au făcut, neagă”, explică managerul.