ComenteazăCălugărul spune că locul are un har special și că dacă n-ar fi ajuns la această biserică, îl așteptau “munții și pădurile”. Stă în chilia mică, sculptează icoane, are grijă de o grădina miniaturală și încearcă să convingă oamenii că o rugăciune se înalță la fel la cer și dacă e rostită într-o biserică fără acoperiș și cu icoanele șterse de ploi.
“Și atunci am zis: părinte, rămân aicea!”
“Când am venit aicea, îți era frică să te apropii, așa mărăcini mari la patru-cinci metri, că a trebuit să-i tăiem cu drujba și în biserică erau pomi, unele grinzi căzute, arse. Am zis că dacă mai fac un pas ori se urcă șerpii pe mine ori îmi cad șerpii în cap”, spune călugărul Justinian Oprina.
“Și am vrut să mă întorc și să spun că nu are rost să vin aici. Dar în timp ce doar gândeam asta în sinea mea, am auzit o voce din altar, de femeie, o voce în același timp pornită și din inima mea, foarte duioasă, care a spus așa: nu pleca, ia-mă pe mine să mă faci cum am fost, de restul mă îngrijesc eu. Și atunci am zis: părinte, rămân aicea!”
Așa își amintește călugărul Justinian Oprina întâlnirea cu lăcașul din Ciuperceni, Teleorman, Mânăstirea Sfântul Ioan Valahul, unde astăzi e stareț.
Nu este singurul care personifică și dă puteri paranormale acestui loc. Timpul și mintea oamenilor din Ciuperceni au țesut tot felul de istorii despre lăcașul acum ruină. Tot preotul a cernut informațiile și are o versiune mai aproape de realitate.
Istoria unui loc uitat. Ceaușescu ar fi ordonat să se dea crucea jos de pe turlă
Biserica datează din 1880, fiind parohia comunei Ciuperceni. Primăvara, Dunărea creștea și inunda gospodăriile așa că treptat satul a fost strămutat la doi kilometri distanță. În 1954 s-a construit și un dig pentru asta.
În 1975 s-a ținut ultima slujbă în biserică, dar oamenii continuau să vină să aprindă o lumânare aici. “Așa zic oamenii: când a trecut Nicolae Ceaușescu pe aici prin zonă să sece bălțile, ar fi văzut alaiul de oameni într-o duminică sau sărbătoare și a întrebat unde merg. I s-a răspuns că merg la biserică. «Păi, n-au biserică în sat? Nu au voie, au voie să își termine biserica în sat, iar aici să dea crucea jos de pe turlă!»”, relatează din poveștile locului.
Frica de a ara curtea
Aura magică a locului este dată și de alte istorii mai crude. Potrivit acestora, toți cei care au îndrăznit să distrugă locul sau să fure din obiectele de valoare de aici și-ar fi găsit un sfârșit tragic: înecați, trăsniți de fulger sau alte morți groaznice.
“Ziceau oamenii că atunci când tractoriștii trebuiau să are inclusiv curtea bisericii trăgeau la sorți, de frică să nu moară, la ce se întâmplase. Chiar spun oamenii că ciobanul care a spart ușile la biserică, când s-a dus în sat, ar fi fost trăsnit. Și atunci au zis oamenii că locul este blestemat și n-au mai îndrăznit să se atingă de biserică”.
Măcar un acoperiș
Frica adâncă de blestem sau uitarea plată și banală a dus la părăsirea acestui loc.
Noul stareț spune că nu e vorba de niciun blestem, ba din contră, locul e plin de har. Și în acest un an jumătate în care el a stat în acest loc părăsit, s-a simțit protejat. N-are unde să se ascundă de soarele amiezii decât sub o grindă, la doi pași de chipul șters de timp al lui Iisus.
Într-un colț se mai vede scris numele Cuvioasei Parascheva și al altor sfinți.
Preotul ar fi vrut să le păstreze toate așa, ca mărturie a trecerii timpului, să le încastreze în sticlă, dar ar înseamna o lucrare mult prea costisitoare. Speră măcar la un acoperiș care să împiedice ploaia de la a măcina pereții și mai mult.
“Chiar când am venit mă rugam: Doamne, să nu cumva să văd șerpi sau șoareci, mai repede văd o broască sau altceva, dar nu șerpi și șoareci. Și cât am curățat nu am văzut niciun șarpe sau șoarece. Și la un an și ceva îmi zice o vecină care are aicea livadă lângă noi: «Părinte, nu-ți este frică că vin șerpii?» «Doamnă, nu sunt șerpi, că nu am văzut!». «Cum, zice, eu într-o dimineață am văzut cinci șerpi pe peretele bisericii!». Înseamnă că Dumnezeu a vrut să mă întărească, nu mi i-a arătat”, spune starețul.
Până să își ridice o chilie mică, venea dimineața și pleca seara. Atunci a găsit mai multe cruci de piatră, cea mai veche datând din 1881. Biserica-ruină nu se află însă pe lista monumentelor istorice.
Când a săpat în spatele bisericii a descoperit și mai multe oase umane și preotul e convins că acolo a fost o groapă comună. Măcar de s-ar interesa arheologii de acest loc, altfel încărcat de istorie, zice el.
În Ciuperceni este unul dintre cele mai vechi vestigii umane, cu o vechime de 1,5 milioane de ani și există în Lista monumentelor istorice din Teleorman “Rezervația paleontologică de la Ciuperceni”.
Lecții de solitudine: “Peștele nu poate trăi decât în apă”
Izolarea. Singurătatea. Practic, ne-au fost testate limitele. Am simțit pe pielea noastră în perioada stării de urgență provocate de pandemia de COVID-19 cât de greu este să nu te poți mișca în voie, să nu te vezi cu prieteni și cunoscuți, să nu poți ieși pe stradă, să stai într-un singur loc.
Călugării îi zic sihăstrie și este testul care îi face adevărați slujitori ai Domnului.
Aș fi avut varianta, și la recomandările altor prieteni, să stau cu chirie în oraș sau în sat, dar eu am zis că peștele nu poate trăi decât în apă. Nu m-aș fi simțit bine să fac naveta în oraș dimineața, seara să intru și să ies din bloc sau chiar și în sat. Eu, ca și călugăr, am o intimitate aparte și nu m-aș fi simțit bine.
Pr. Justinian Oprina, Mânăstirea Sfântul Ioan Valahul:
Are acum două panouri solare care produc electricitate, dar iarna e beznă totală. “Iarna trecută am stat trei luni de zile cu lumânarea și cu lampa, că nu a fost soare deloc. N-a fost greu, pentru că te obișnuiești și, în plus, știind care este chemarea și care este scopul zici orice-ar fi, eu pentru asta sunt venit aici să fac ascultare și să refac biserica”, spune monahul.
Chiar dacă e în câmp și stă cu zilele fără să vadă chip de om, nu-i este frică. „M-au întrebat prietenii: nu ți-e teamă că vin hoții? Și ce să ia? Hainele mele nu sunt bune și am niște cărți în casă, dar n-o să le placă, sunt cărți bisericești. Altceva ce să ia?”. Are trei câini de care are grijă și care se ridică leneș de la umbră când îi aud glasul: “Hai la tata!” Dar pe niciunul nu s-ar bizui la pericol. Sunt prea blânzi.
Slujbe în biserica goală
Călugărul Justinian Oprina are 40 de ani și jumătate din viața lui și-a petrecut-o prin mânăstiri. Mereu a simțit că locul lui e acolo. “A fost o chemare lăuntrică. Alții zic că poate din decepție sau că am încercat. Eu nu știu ce înseamnă decepția, nu știu ce înseamnă să încerci, a fost o chemare lăuntrică în care aveam planuri, aveam prietenă, le-am lăsat pe toate deoparte, le-am lăsat pe toate deoparte pentru că aveam o chemare lăuntrică să merg la mânăstire. Deși nu știam ce înseamnă mânăstirea”, povestește călugărul.
Pur și simplu, încă de mic îi plăcea să asculte clopotele bisericii. I-a plăcut mereu munca și a fost mereu credincios, așa că atunci când a ajuns în mânăstire, și-a dat seama că acolo îi este locul.
Nu se simte niciodată singur. “Aici, peste drumul național, este un cimitir și am spus că sunt tare bun prieten cu ei, mereu mă uit la ei și sunt bun prieten. Și am nădejde că poate oamenii vor înțelege ce vreau să fac și pe lângă zidurile pe care trebuie să le renovăm, eu am spus că am venit aicea ca să înviez sufletul omului”.
În perioada pandemiei, dacă oamenii ar fi venit la mânăstirea-ruină, distanțarea socială n-ar fi fost nicio problemă. E suficient spațiu pentru rugăciune și cum biserica n-are acoperiș, ar fi stat sub cerul liber. Doar că oamenii nu vin. Anul trecut, preotul a ținut slujbele importante cu biserica goală.
Pe tânărul călugăr nu-l sperie misiunea grea pe care o are. Speră ca acest loc să adune într-o zi mai mulți frați călugări, locul să aibă chilii, sală de mese și alte construcții la care credincioșii să poată să tragă. Are răbdare și credință. Deadline-urile sunt pentru cei de la oraș. La mânăstire, altcineva dictează timpul.