Comentează[libgallery id=”1887086′]
Ipoteza conform căreia steagul României se trage din stindardul de luptă al dacilor este susţinută de mai mulţi specialişti, printre care Aurel David şi dr. Marius Bizerea, care vin cu argumente solide.
Totul porneşte de la un element distinctiv al armatei dacilor: stindardul lor de luptă, reprezentat de o creatură fantastică, ce avea cap de lup şi corp de şarpe şi era cunoscut sub numele de draco sau dracon.
Capul era făcut din bronz sau argint, iar corpul, din material textil. În bătaia vântului, acest veritabil dragon, care era fixat pe o prăjină, scotea un şuierat terifiant, menit să intimideze adversarii şi să le inducă o stare de nervozitate pronunţată cailor armatei inamice.
Începând din secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic a fost preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane formate din războinici daci şi folosit vreme îndelungată. Steagul era purtat de un militar căruia i se spunea draconarius.
Este cert că acest însemn heraldic a fost preluat oficial de romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui număr mare de daci „foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor”. Începând chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului unităţi auxiliare formate exclusiv din daci.
Alături de „sica”, sabia curbată, unităţile formate din daci au dus cu ele şi steagul cu balaur zburător. Dragonul i-a însoţit pe daci, deveniţi militari ai armatei romane, până la hotarele de răsărit ale imperiului. În Capadochia, în sudul podişului Anatoliei, de pildă, este menţionată o „Alla I Ulpia Dacorum”, iar în Siria o „Cohors I Ulpia Dacorum”, din care făcea parte şi un anume Aurel Iulio Draco.
Structura cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele vremuri, dar istoricii au dat prea puţină importanţă acestei informaţii. Sunt preţioase în acest sens observaţiile făcute de Arrian, guvernator al Capadochiei pe vremea împăratului Hadrianus (117-138). Acesta spune că „insignele” dacilor le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din fâşii de pânză de diferite culori, cusute laolaltă – cam cum vedem astăşi la Junii din Scheii Braşovului. Aceste fâşii erau legate de capul de lup, sau de „balaur”.
Citește și: Românii fumează de 441 de ani! Am luat obiceiul de-a pufăi tutun de la turci
Când se porneşte atacul, balaurii se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând datorită mişcării în viteză. Înfăţişarea dragonului este diferită deci de imaginile pe care le-am cunoscut până acum din basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane. Balaurul era confecţionat din bucăţi de pânză de diferite culori. Arian nu specifică însă despre ce culori este vorba. Dar…
Ammianus Marcelinus povesteşte în “Rerum gestarum”, atunci când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, cum “s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietrele strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”.
Dragonul s-a răspândit şi în alte zone ale Imperiului Roman, de unde se pot reconstitui culorile pe care acesta le avea. În anul 145, dacii din „Cohors I Aelia Dacorum”, trimişi de împăratul Hadrianus în sud-estul Britaniei, au fost lăsaţi la vatră. Dacii, deveniţi cetăţeni romani, au fost împământeniţi cu parcele chiar în jurul castrului Amboglana, pe care îl apăraseră ca soldaţi. Copiii lor, educaţi în spiritul militar, au intrat, la rândul lor, în armată, continuând serviciul militar al tatălui.
Sudul Britaniei „fu repede presărat cu căsuţe romane”. Dacii şi-au păstrat însă tradiţiile militare, printre care sica şi dragonul, care au rămas un însemn de război pentru populaţia din sud-estul Angliei şi este considerat de istorici o „relicvă a dominaţiei romane”.
Citește și: Nunta Swarovski: cum arată rochia de mireasă în valoare de 1,3 milioane de dolari
Folosind infanteria disciplinată, armura, armele de aruncare la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii romane de luptă, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe saxoni. Legendarul rege Arthur a repurtat în anul 500 d.Ch. o victorie asupra saxonilor, în apropierea muntelui Badon.
Atunci ”celţii” lui Arthur au folosit ca stindard de luptă dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea aici a trupelor romane. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.
Numele Dragon (Draco) a fost întâlnit şi la militarii daci din trupele romane staţionate în estul imperiului. Iar „Dragonul” purtat ca stindard de celţi era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă, prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să scoată sunete ascuţite care speriau duşmanul. Redat de către istoricul Whitney Smith, de pe un document de epocă, dragonul folosit de ostaşii lui Arthur şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica: roşu, galben şi albastru.
A fost copiat de armatele europene
În anul 535, împăratul bizantin Iustinian a refăcut legătura imperiului cu ţinuturile dunărene. El a înfiinţat cetăţile Recidava şi Litterata la nord de Dunăre, adică în Dacia. Stema noii provincii, locuită de urmaşii dacilor, era colorată în roşu, galben şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta.
Regăsim aceleaşi culori pe stindardul de luptă aflat în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, într-o pictură medievală din Psalterium Aureum, secolul IX, sunt reprezentaţi ostaşi aflaţi în marş, urmând un soldat care poartă acelaşi dragon dacic. Colorat în… roşu, galben şi albastru.
De asemenea, pe Tapiseria de la Bayeux, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morţii lui Harold, regele Angliei, apare un draconar ce poartă stindardul dacic, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stelă funerară pe care se află imaginea unui călăreţ purtând un astfel de dragon…
Citește și: O centrală nucleară a organizat un concurs de costume de baie pentru a găsi o stagiară
Mascota Republicii Moldova la Olimpiada din 2012 a fost tocmai dragonul dacic roșu, galben și albastru
Ipoteza potrivit căreia dragonul dacic era vopsit în roşu, galben şi albastru a fost luată foarte în serios de echipa olimpică a Republicii Moldova. Aceasta s-a prezentat la Olimpiada desfăşurată în 2012 la Londra cu o mascotă clar copiată după stindardul de luptă al strămoşilor noştri.
Tricolorul este simbolul libertății poporului român
În timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.
Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naționale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind“. În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!