Locuitorii Tibetului îşi amestecă ceaiul cu unt foarte gras, obţinut din lapte de iac, şi îi pun sare. Această băutură se numeşte Po Cha.
Taiwanezii îşi beau ceaiul rece, amestecat cu bile de tapioca.
Indienii, cei de la care au luat britanicii, în perioada colonizării, obiceiul consumului de ceai, îşi beau ceaiul cu lapte, zahăr şi condimente, adăugate după gust (sau regiune): scorţişoară, nucşoară, cuişoare, anason.
În Pakistan se prepară aşa-numitul Masala Chai. Frunzele de ceai se fierb în lapte, cu zahăr, şi se obţine o băutură cremoasă.
În Sri Lanka, ceaiul e fiert, nu infuzat, pentru ca aroma să fie mai puternică. I se adaugă, de obicei, mentă, ghimbir sau nucşoară.
În Thailanda e la loc de cinste ceaiul negru amestecat cu lapte, zahăr şi anason. De obicei îl beau rece, cu cuburi de gheaţă.
Mate, un ceai obţinut prin infuzarea frunzelor uscate ale unui arbust, Yerba Mate, este adorat de argentinieni.
Fiecare rus are acasă un samovar – un recipient care arată ca o urnă şi are în vârf un ceainic mic. În ceainic se face zavarka, un ceai foarte, foarte concentrat, de obicei negru, care e diluat cu apa fierbinte din samovar. Ruşii obişnuiesc să mănânce o prăjitură când beau ceai.
O prăjitură, un biscuit sau un sendviş mic mănâncă şi englezii la renumitul lor ceai de la ora 17.00, pe care mulţi îl beau îndoit cu lapte. Ceaiul negru e prima opţiune a britanicilor.
În Qatar, frunzele de ceai negru sunt fierte în apă; ceaiul obţinut e amestecat cu lapte şi zahăr, apoi e pus la fiert din nou. Este o băutură foarte tare.
Japonezii beau ceai verde, pe care-l prepară din pudra obţinută prin uscarea şi măcinarea frunzelor de ceai. Este o licoare slabă, dar aromată.
Şi chinezii preferă ceaiul verde, infuzat direct în cană, pe care o acoperă cu un capac.
În Turcia se bea ceai negru, îndulcit cu un cubuleţ de zahăr.