Tatăl Poneiului roz: ”Căluţul e de fapt o fetiţă şi s-a născut de la un pariu”

Cum era viaţa acolo? Descrie-mi o zi obişnuită de-a ta.
În New York nu există lucruri pe care să nu poţi să le faci, luminile lui te inspiră (ca să-i citez pe Jay-Z şi Alicia Keys). Uneori e prea mult bling-bling, dar la New York se munceşte. Din greu. Dacă nu faci ceva semnificativ, eşti exclus din joc. Locuiam în aceeaşi clădire în care aveam biroul, mă trezeam la 8, făceam un duş şi coboram la muncă. Lucram cam 10 ore pe zi, în medie, uneori şi în week-end, în funcţie de evenimentele pe care le organizam. Responsabilitatea reprezentării României pe întreg teritoriul SUA şi o parte din Canada stă pe umerii unei echipe de şase oameni. În perioada exploziei filmului românesc în America, aproape că nu mai părăseam biroul. Câteodată mergeam noaptea pe bicicletă peste Brooklyn Bridge şi mă vedeam cu prietenii. Dar felul în care se lucrează la ICRNY m-a inspirat mai mult decât luminile oraşului care nu doarme niciodată.

New Yorkez-ii sunt mai receptivi decât românii la arta contemporană?
Receptivitatea la artă nu ţine de locul unde te naşti. E adevărat că nu există alt oraş în lume care să aibă mai multe galerii de artă, dar felul cum interpretezi o lucrare ţine mult de educaţie şi de deschidere. Cantitatea de prostie nu diferă la New York faţă de cea din Bucureşti, dar acolo ignoranţa nu e o scuză.

Recomandări

Asociația cu activitate obscură care a atras într-un parteneriat Ministerul Transporturilor. ONG-ul primește bani din SUA să ajute persoane traficate

Descrie-mi România din perspectiva ta. Îi împărtăşeşti opinia lui Patapievici de acum mai mulţi ani?
Poate că sunt naiv, dar România mi se pare un loc interesant în care să te afli la început de secol XXI. Am încredere în capacitatea poporului român de a-şi construi un drum şi de a face lumea un loc mai ok. Faptul că suntem în urmă se poate dovedi un avantaj. O maşină care merge pe autostradă în spatele unui tir e practic tractată de curenţii de aer creat de vehiculul mai mare. Aşa văd eu România: ca pe o Dacie la 120 km/h care-şi conservă energia, încă suficient de nouă pentru a face aproape orice să se întâmple. Patapievici scria despre România anilor ’90, în care cineva chema minerii să cureţe elementele de altă părere decât cea „oficială”. A scoate din context nişte nemulţumiri reale de atunci şi a le folosi acum ca etichete este un procedeu perfid folosit împotriva lui Patapievici, care a creat un sistem profesionist de promovare a culturii române în lume.

Ce a fost poneiul roz pentru tine atunci când l-ai „născut”? Ce-ai vrut să exprimi?
Prin 2005, Linda Barkasz venise din Timişoara la Otaku Fest București, o întrunire a pasionaților de manga, anime și cultură japoneză (despre „otacii” români scrie chiar Cory Doctorow în revista Forbes USA). Linda avea la ea o jucărie roz cu care tot conversa și făcea vrăji. Jucăriile „My Little Pony” au câte un simbol pe crupă – steluțe, inimioare, chestii „cute”. Linda a transformat un ponei Hasbro desenându-i o mică svastică pe crupă. În zilele acelea, Poneiul Roz a fost miza unui pariu între noi. Am câștigat pariul, aşa că mi l-a făcut cadou. Doi ani mai târziu, când am plecat din ţară, am luat Poneiul Roz cu mine la New York. Linda m-a rugat să-l aduc la finisajul expoziţiei „Freedom for Lazy People”, când am discutat cu fondatorii Wooster Collective, cel mai important site de street-art din SUA, despre un nou tip de creativitate est-europeană. În fond, Poneiul Roz e un ready-made românesc. Ce vrea el să însemne, ce vrea artistul să spună? Valoarea unei lucrări de artă stă în capacitatea ei de a naște multiple interpretări. În cazul Poneiului Roz, reacțiile pe care le-a provocat au ajuns să facă parte din însăși semnificația lucrării. Poneiul Roz a intrat în dialog cu arta și politica românească, s-a scuturat, a nechezat și a dat cu copita.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Ce e poneiul acum pentru tine?
O prietenă. Mulţi nu ştiu că Poneiul Roz e de fapt fetiţă.

În timpul scandalului poneiului roz s-a spus despre tine ca scrii texte despre urina iubitei tale. Acum ce scrii?
Acum scriu texte despre stewardese.

Cum sunt artistii romani de acum, din generatia ta? Ce-i defineste si ce-i diferentiaza de generatiile trecute?
Habar n-am. Dacă mă întrebi de indivizi, pot să-ți răspund, dar la generații nu mă pricep.

Recent prietenii tăi de la Comic-Con au fost acuzaţi de pornografie.Cum îi aperi?
Comic-Con New York este cel mai mare târg de bandă desenată de pe Coasta de Est a Statelor Unite. Am fost acolo ca organizator al standului românesc într-un proiect construit de Institutul Cultural Român, nu „cu prietenii”. Cât despre acuzația de pornografie, e o calomnie. În cel mai bun caz, e doar nefondată. Legea pornografiei, atât în România, cât şi în SUA, nu se aplică operelor artistice. Nimeni altul decât Corneliu Vadim Tudor a fost invitat de Antena 3 să vorbească despre banda desenată românească. Dar Vadim nu are cunoştinţe de bază despre lucrurile pe care îşi permite să le judece. Printre altele, el confundă benzile desenate cu lucrările lui Dan Perjovschi, care face comentarii despre lumea contemporană pe pereţii celor mai importante galerii şi muzee din lume.

Recomandări

Noi inundații de amploare în Spania. Zone de lângă Barcelona și Tarragona au fost acoperite de ape I VIDEO

Care e limita dintre pornografie şi artă?
E dificil să stabileşti o limită. Să luăm exemplul a zeci de lucrări de artă din Grecia Antică sau a sute de tablouri din colecţia Vaticanului care reprezintă fără jenă trupuri goale de bărbaţi şi femei. Să privim lucrări mult mai recente, ca „Prinţesa X” a lui Brâncuşi. Sunt ele pornografice? Unii vor spune că da, au şi făcut-o la momentul respectiv. Lucrările din Renaştere au trecut prin filtrul Inchiziţiei, Brâncuşi a fost dat afară din expoziţia de la Paris. Totuşi, au rezistat şi le admirăm acum cu respect. Cred că înainte să acuzăm ar fi indicat să ne curăţăm privirea.  

Fotografia cu tine în timp ce-ţi epilai iubita în zona inghinală a fost o forma de „mi se rupe” la adresa criticilor de atunci? Ce-ai vrut să transmiţi cu ea?
Fosta mea prietenă are o pagină de Flickr care funcţiona ca jurnal vizual pe când era studentă la Arte. Fotografia a fost făcută de ea într-o vacanţă la cort în Vama Veche şi postată ca amintire. Eu nu eram pe atunci angajat la ICRNY, lucram la Cărtureşti. Respectiva fotografie nu are nimic revoltător, e un gest intim făcut din tandreţe. Câte femei nu s-ar bucura să fie epilate de iubitul lor? Nişte jurnalişti au luat poza de pe net şi au folosit-o împotriva noastră în timpul „scandalului”, asta-i tot. Gestul lor mi se pare jegos, nu al meu.

Simţi cumva că ţi-a îngrădit libera exprimare scandalul biencunoscut?
Din contră.

Ce faci acum? La ce lucrezi?
Termin un master în etică aplicată la Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti. Traduc cărţi (apare în curând „MAUS”, de Art Spiegelman, la editura Art şi lucrez la „Hollywood”, un roman de Charles Bukowski, pentru Polirom). Public lunar o pagină în Playboy despre filosofia sexului. Din când în când sunt invitat să contribui în Dilema Veche, TOTB, Vice, veiozaarte sau în alte reviste din ţară şi din străinătate. Organizez Street Delivery, un eveniment care recuperează spaţiul public din Bucureşti şi Timişoara (deocamdată). Fac petreceri de muzică electronică sub labelul 4Play, promovez un film românesc, citesc, scriu.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro