ComenteazăDe la vârsta de un an, Teo Dumitru a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică (pierderea parțială sau totală a utilizării trunchiului și a membrelor – n.r.), o boală care pe unii i-ar ține în loc. Astăzi este studentă în anul I la secția de Terapie Ocupațională de la Universitatea Complutense din Madrid. Între cele două momente este multă muncă și încăpățânarea de a nu se lăsa înfrântă de un sistem neputincios în fața persoanelor cu dizabilități.
În timpul școlii a fost la olimpiade de matematică, biologie și limba română. A trecut de examenul de Cambridge și scrie povești cu nasul pe propriul blog – Teo on Wheels. A început să scrie la calculator cu nasul pentru că nu își poate coordona mișcările mâinilor, la îndemnul unei învățătoare. Așa și-a făcut toate temele în școală. A avut parte de profesori extraordinari, dar și de persoane care nu vedeau decât scaunul cu rotile, nu omul din el.
Teodora Maria Dumitru a terminat matematică-informatică bilingv engleză la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București, cu media la bacalaureat de 9,13, și a fost admisă la Universitatea Complutense din Madrid, unde studiază terapie ocupațională, una dintre cele mai importante terapii în procesul de recuperare. Este o specializare ce ține de medicină, așa că teoria și practica se împart în mod egal în orarul ei.
A încercat și la Medicină în București, dar nu a fost admisă și apoi s-a reorientat către Spania. Și-a echivalat diploma de bacalaureat și a învățat singură spaniolă. „Am avut «noroc», ca să spun așa, pentru că facultatea la care sunt are una dintre cele mai mici note de admitere”, a explicat Teodora pentru Școala 9.
În România, a trebuit să demonstreze că este mai mult decât o fată pe patru roți
Teo crede că integrarea studenților cu diferite deficiențe a trecut de mult dincolo de hârtii în Spania. Știa acest lucru atunci când a decis împreună cu mama ei să se mute în Madrid.
„Am observat că universitățile din România nici măcar nu se gândesc la posibilitatea ca un tânăr ca mine ar vrea să studieze. Nu tu accesibilitate, nu tu timp suplimentar la examen, nu tu egalitate de șanse, pentru că despre asta este vorba în cele din urmă. Și dacă mă gândesc la toate condițiile pe care le am aici și pe care nu le-aș fi avut în țară, aș putea spune că mi-ar fi fost extrem de greu să termin o facultate în România”, spune tânăra.
În România se vorbește de ani buni despre accesibilizarea clădirilor și a mijloacelor de transport în comun, dezvoltarea măsurilor de combatere a sărăciei și creșterea locurilor de muncă pentru cele peste 850 de mii de persoane cu dizabilități. Cum se întâmplă acest lucru „la firul ierbii” este departe de ideal. Teo a simțit asta pe pielea ei.
S-a confruntat cu mentalități învechite, cu imposibilitatea de a se descurca în oraș fără însoțitor, fiindcă multe clădiri nu au rampe și lifturi de acces, iar trotuarele au multe găuri. De fapt, s-a lovit de un întreg sistem românesc care nu ușurează deloc viața persoanelor cu dizabilități. Unde mai pui că sprijinul financiar de la stat este în jur de 500 de lei.
Mai multe despre povestea remarcabilă a lui Teo Dumitru, pe Școala 9.