Suferințele unei familii plecate la muncă în Italia ca să-și poată opera copilul. „Dormeam în cameră cu ăi bătrâni și mâncam resturile. Într-o lună slăbisem 26 de kilograme. Eram piele și os”

În 2008, Ionela și Bogdan Potcovariu locuiau în Râmnicu Vâlcea împreună cu cei trei copii ai lor, un băiat și două fete. Băiatul lor, Iulian, s-a născut în 2001 cu palatoschizis, o malformație maxilo-facială care e denumită popular „gură de lup”. 

Iulian avea o despicătură mare a vălului palatin, cel care împiedică mâncarea și lichidele să pătrundă în cavitatea nazală. A avut probleme de alimentație și de vorbire, iar prima operație a făcut-o atunci când avea cinci luni. 

Până la șapte ani, Iulian a fost operat de cinci ori la un spital din București, iar asta a însemnat un efort financiar uriaș pentru familia lui modestă. Ionela era femeie de serviciu în Râmnicu Vâlcea, iar Bogdan, zugrav. 

„Toți banii se ducea pe spitale”, spune Ionela. „Ajunsesem de luăm de la vecini curcani pe împrumut ca să-i ducem la doctori. Lucram ani de zile ca să plătim datoriile.”

„Mi-l bagă în sala operatorie și vine infirmiera: «Doamnă, trebuie să coborâți jos la magazin că am făcut cumpărături pentru sala operatorie și trebuie să plătiți»”, povestește Ionela. „Și mă găsesc cu nota de plată de trei milioane – cafea și țigări. Era ultimii bani care mi-i oprisem pentru copil că am zis că-mi trebuie pamperși, banane, iaurt, că trebuia să stau o lună de zile cu el acolo.”

Recomandări

Alertă la Banca Națională după alegeri. Investitorii încep să părăsească România, trendul s-ar putea accentua după parlamentarele de duminică

Ionela și Bogdan n-au avut niciodată o casă a lor în România și au locuit ba cu părinții lui Bogdan în Râmnicu Vâlcea, ba cu părinții Ionelei la Drăgășani. Ionela a lucrat la o fabrică de tricotaje unde muncitoarele făceau ore suplimentare multe și erau plătite puțin, Bogdan căuta mereu de lucru ca zugrav, iar când nu s-au mai descurcat cu banii, au muncit amândoi cu ziua, la câmp. 

„M-au tratat ca pe o sclavă”

În 2008, când a văzut într-un ziar că se caută femei care să îngrijească bătrâni în Italia, Ionela avea 29 de ani și lucra la o firmă de curățenie din Râmnicu Vâlcea. L-a întrebat pe Bogdan ce să facă, iar el i-a răspuns că e decizia ei. 

„Sâmbăta îmi dădeau banii; m-am oprit la agenția de viagi (călătorii – n.r.), mi-am făcut biletul și duminica am plecat. Trebuia să plec, era singurul lucru de făcut: aveam datorii și nu puteam continua operațiile la copil. Eu am venit aici [în Italia] în iunie și în septembrie trebuia să-i mai fac o operație”, spune Ionela. „Nu mai aveam bani, nu mai aveam nimic, eram disperați”, spune Bogdan.

Ionela a mers două zile cu microbuzul până în orașul Lecce, în provincia Puglia din sudul Italiei, împreună cu alte șapte-opt românce. Din Lecce le-a luat un italian și le-a dus în orașul Maglie, unde le-a încuiat într-o cameră într-un apartament. „Mi-aduc aminte că zice vecina mea: «Ionela, dacă ăștia ne duc cine știe unde?».”

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

Italianul le-a spus că are nevoie de actele lor ca să le facă contracte. Nu se punea însă problema de contracte – româncele nu știau nici măcar unde o să lucreze, pe câți bani și în ce condiții și niciuna nu înțelegea italiana. Traducătoarea lor era o femeie din Republica Moldova care vorbea italiană. 

Seara, bărbatul a dus-o pe Ionela cu mașina la o familie din apropiere de orașul Santa Maria di Leuca. „Mă gândeam: «Doamne, unde mă duce ăsta?». Nu-mi zisese cât îmi dau, ce-o să fie acolo…”

Au ajuns la o vilă impresionantă, în care locuiau 12 persoane. O femeie l-a plătit pe italian cu 300 de euro pentru că le-a adus-o pe Ionela, apoi bărbatul a plecat. Ionela trebuia să aibă grijă de doi bătrâni și de trei copii mici, să facă mâncare și curățenie; pentru toată munca asta, urma să primească 500 de euro pe lună. Telefonul ei mobil a rămas la familia de italieni și, cu toate că i-a rugat s-o lase să-și sune copiii, aceștia au refuzat. Ionela nu și-a putut contacta familia timp de o lună. 

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

„Eu eram servitoare la toți”, povestește Ionela pe un ton liniștit. „Mă culcam la trei noaptea. Trebuia să aștept – aveam poartă cu telecomandă – să le deschid poarta, să închid poarta, să-i aștept pe ei să se culce, să iau rufele care ei se schimbau să le pun la mașina de spălat. La cinci dimineața – aveau o sârmă de rufe în fața geamului lor – trebuia să mă vadă că întind rufele. ”

„Eu dormeam în cameră cu ăi bătrâni și mâncam resturile. Trebuia să stau în picioare, lângă ei, să le iau farfuriile de pe masă. Zicea: «Oala cu paste bune rămase o iei și o duci la câine. Tu mănânci ce rămâne în farfurii». Și mi-aduc aminte: era un scăunel de lemn în spatele bucătăriei și eu acolo mâncam ce rămânea de la ei din farfurie, dar vă dați seama că de foame mâncam, că n-aveam ce face.”

„Tu la mine în casă nu pui gura pe absolut nimic”

„Zicea patroana: «Tu la mine în casă nu pui gura pe absolut nimic. Dacă ți-e foame, bei apă. Dar nu apă din sticlă, apă de la robinet». M-au tratat ca pe o sclavă. Plângeam, mă gândeam la copii: «Doamne, unde am ajuns? Ce fac?». Cu ăla de la agenție nu știam cum să iau legătura. Slăbisem într-o lună 26 de kile. Piele și os ajunsesem.”

În luna în care n-a știut nimic de Ionela, Bogdan a dat zeci de telefoane disperat, încercând s-o găsească. Când a aflat că agenția care a trimis-o în Italia are sediul la Craiova, a plecat acolo cu mai multe mașini de bătăuși de la el din cartier. I-a amenințat că le dă foc, iar cei de la agenție au chemat poliția. Bogdan le-a zis că nu pleacă până nu vorbește cu Ionela.  

Abia atunci italianul, anunțat de cei din România, a mers la Santa Maria di Leuca să vadă ce face Ionela și să i-l dea pe soțul ei la telefon. Ionela i-a spus că vrea să se întoarcă în România, așa că bărbatul i-a cerut familiei s-o plătească pentru luna muncită. În loc de 500 de euro, aceștia i-au dat 380. Italianul i-a spus Ionelei că din banii primiți trebuie să plătească 150 de euro agenției, pentru că i-a găsit de lucru. 

Și-a revăzut copiii după un an și două luni

Bogdan plânge în timp ce povestește despre luna în care n-a știut nimic de Ionela. Rămăsese singur cu trei copii: dimineața îi ducea pe motoscuter la școală și la grădiniță. La ora 12.00 avea o pauză de prânz de o oră în care îi lua de la școală, îi aducea acasă și le dădea să mănânce – el nu apuca să mănânce. 

Copiii îl întrebau mereu unde e mama. „Știam precis că s-a întâmplat ceva”, spune el. „Nu m-am așteptat c-au omorât-o, dar deja erau articole de sclavie, de toate astea în Italia.” Nu era genul de bărbat care să fie prieten cu bătăușii din cartier, dar a apelat la ei din disperare.

„Așa am scăpat”, spune Ionela. „Altfel nu scăpam.”

Vila de lângă Santa Maria di Leuca unde Ionela a fost ținută în sclavie e acolo și astăzi, iar cei doi trec adesea cu mașina pe lângă ea. „Erau cei mai bogați”, spune Ionela. „Aveau feste (petreceri – n.r.)  din astea cu pian și cu tacâmuri de argint.”

„Mie mi-aduceau ciocolată”, povestește Ionela. „O luam, o deschideam în fața lor, mâncam o bucățică să mă vadă ei și apoi aveam un coș de rufe și o băgam acolo. Când se umplea coșul, le trimiteam acasă la copii. Mă gândeam: «Eu mănânc aici ciocolată și copiii mei acasă cine știe ce mănâncă». De multe ori mă întrebau: «Mamă, de ce ajung ciocolatele desfăcute?». «Mamă, la vamă ăia desfac și controlează să vadă.» Dar de fapt erau astea care mi le dădea mie.”

Ionela și-a revăzut copiii și bărbatul după un an și două luni în care a muncit în Italia. Pe vremea aceea nu vorbeau prin apel video, pentru că nu aveau WhatsApp și telefoane performante, așa că prima ei vizită acasă a fost un vârtej de emoții. Nu a putut rămâne decât două săptămâni, pentru că tocmai găsise un loc nou de muncă, după ce bătrâna pe care o îngrijea murise. 

Când ajungi acasă e o bucurie enormă, dar în ziua când trebuie să pleci… Eu mi-am pupat copiii dormind, pentru că n-am avut curajul să-i scol, atât de greu mi-a fost. Până am trecut granița, numa plângând am stat spune Ionela. 

Ionela:

Prima operație în Italia

În 2009, a venit și Bogdan în Italia ca să lucreze în agricultură. Fata cea mare, care avea zece ani, a rămas la bunicii paterni, iar băiatul de șapte și fata de patru ani, la bunicii materni. I-a întristat că au fost nevoiți să-și despartă copiii, dar la momentul respectiv n-au avut de ales.

Ionela îngrijea o bătrână cu demență din Neviano, în provincia Lecce din Puglia, și era plătită cu 650 de euro pe lună, dar era mulțumită că avea contract de muncă. Pe contract erau trecute doar șase ore pe zi, pentru că nu e legal să muncești 24 de ore din 24, așa cum lucra în realitate Ionela – avea liber doar două ore pe săptămână. Uneori, în cele două ore libere își găsea de lucru la curățenie. 

În timpul crizelor, bătrâna era violentă și o mușca, dar oricât de greu i-ar fi fost, Ionela se simțea apreciată de familia care o angajase. Ea administra banii, făcea cumpărăturile, plătea facturile și propriul ei salariu. Familia mai avea o casă în spatele curții și copiii bătrânei i-au propus Ionelei s-o închirieze cu 300 de euro ca să-l aducă în Italia și pe soțul ei. 

Bogdan s-a angajat la o fermă de măslini din Neviano, unde câștiga 600 de euro pe lună. Era plătit pentru șase ore de muncă pe zi, dar în realitate lucra 10. Nu s-a plâns însă niciodată, pentru că fermierii îi făcuseră și lui contract de muncă, iar cei doi sperau să-și poată aduce copiii în Italia. 

În același an, Ionela și Bogdan le-au adus și pe cele două fete în Italia și i-au înscris pe toți copiii la școală. Bogdan a făcut școala de șoferi, iar fermierul i-a dat cadou o mașină mai veche. În 2011, și-au cumpărat o casă în rate în Neviano cu ajutorul familiei de fermieri, care a girat la bancă pentru ei. 

Copiii au crescut mai mult singuri

Ionela, care are acum 43 de ani, lucrează de la 9.00 la 13.30 la o farmacie, unde face curățenie și aranjează marfa pe rafturi. De la 16.00 la 20.00 îngrijește o bătrână, iar când găsește ceva de lucru în pauza de la 13.30 la 16.00, merge la curățenie. În total, câștigă 800 de euro pe lună la cele două locuri de muncă. 

Până acum doi ani, Ionela a îngrijit bătrâni 24/24 și a locuit cu ei în casă sau a avut mai multe joburi care i-au umplut toată ziua. „Mai mult eu am crescut copiii: și bătuți, și alintați”, spune Bogdan.

Băiatul lor, Iulian, a făcut până în prezent nouă operații în Italia. Un medic stomatolog din Neviano l-a tratat pro-bono: copilul avea dantura deformată din cauza malformației cu care s-a născut, iar părinții lui nu și-ar fi permis să plătească 16.000 de euro pentru aparatul dentar și tratamente. 

Când Iulian avea 13 ani, medicul stomatolog care îl trata a sunat la Fundația Operation Smile Italia Onlus, care operează pro-bono copii și adulți născuți cu malformații cranio-maxilo-faciale din întreaga lume. Unul dintre proiectele fundației a fost realizat în parteneriat cu Marina Militară italiană: nava amirală Cavour, un portavion, a fost transformată într-un spital pe care lucrează medici voluntari italieni. 

În 2017, Iulian a fost operat din nou la Smile House din Roma, un centru de tratament al aceleiași fundații; medicii i-au închis o fistulă de pe cerul gurii și i-au făcut o septorinoplastie, care îl ajută să respire mai bine și să nu aspire alimentele când se hrănește. 

Iulian are acum 21 de ani și trăiește la Roma cu iubita lui, o tânără pe care a cunoscut-o pe nava Cavour, unde a fost operată de aceeași malformație. Alexandra, fiica cea mare a familiei Potcovariu, are 23 de ani și locuiește în apropiere de Neviano împreună cu iubitul ei. A rămas acasă doar fiica cea mică, Cristina, care are 17 ani și e în clasa a XI-a la un liceu din Nardò. 

Copiii au crescut mai mult singuri, pentru că Bogdan lucrează și el ca badante din 2015, de când măslinii din sudul Italiei s-au îmbolnăvit și n-a mai găsit de lucru în agricultură. În timp ce părinții lor îngrijeau bătrâni, Alexandra, prima născută, îi îngrijea pe frații ei mai mici.

Ionela și Bogdan îi urmăreau prin telefon și nu-i lăsau să iasă din casă după ce veneau de la școală, ca să nu observe vecinii că sunt singuri. În 2009, când i-au adus în Italia, copiii erau mici: Cristina avea patru ani, Iulian, opt, iar Alexandra, zece. „Stăteam foarte mult cu grija să nu facă vreo prostie și să reclame vecinii să vină să ne ia copiii”, spune Ionela.  

„Am obosit să văd suferință”

Când își amintește de ajutorul neașteptat primit în Italia, Bogdan începe să plângă: femeia care l-a trimis la medicul stomatolog, cel care i-a tratat gratis copilul timp de cinci ani, și medicii de pe nava Cavour. „Înnebunești când știi că sunt niște bani care-i foarte greu să-i plătești”, spune Bogdan. „În România, [copilul] n-ar fi avut nicio șansă.”

Procesul prin care trece fiul său, Iulian, încă nu s-a încheiat – medicii de la Roma trebuie să-l opereze încă o dată ca să-i închidă complet fistula de pe cerul gurii care-i afectează vorbirea. 

Bogdan, care are acum 45 de ani, este șomer, după ce bătrânul pe care-l îngrijea a murit recent. Meseria de badante, îngrijitor, este dificilă și complicată în Italia. Româncele cu care am discutat în provincia Lecce (majoritatea sunt femei) lucrează la gri, adică au doar cinci-șase ore/zi în contractul de muncă, deși ele îngrijesc bătrâni 24/24. De multe ori, nopțile, duminicile și zilele de sărbătoare nu sunt plătite mai mult, așa cum cere legea – duminicile, de exemplu, ar trebui plătite cu 60% în plus.

Îngrijitorii care locuiesc cu bătrânii n-au voie să muncească mai mult de 10 ore pe zi, dar badantele românce cu care ne-am întâlnit aveau doar două ore libere după-amiaza (nu le primeau nici pe acestea întotdeauna).

DOMINA estimează că 57% dintre badante lucrează fără forme legale și că numărul lor ar fi fost în 2020 de aproximativ 2,1 milioane. 

Deși multe badante îngrijesc persoane la pat, cu Alzheimer sau cu demență, considerate „non autosufficienti” (nu pot avea singure grijă de ele), ele nu sunt plătite mai mult, așa cum e stipulat în contractul colectiv de muncă, în care se stabilește salariul minim în funcție de complexitatea îngrijirii – dacă persoana are o dizabilitate sau nu, dacă este sau nu independentă. 

Citește în continuare cum Ionela și Bogdan Potcovariu au luptat pentru drepturile lor și cum au cerut ca munca lor de badanti, îngrijitori de bătrâni, să fie respectată și ce probleme au avut de înfruntat copiii lor în Peninsulă.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro