În camionul lui Mihai Erdei se precipită orchestra „Boleroului” lui Ravel. E melodia care pe șoferul acesta tipic îl scoate din orice stare rea și îl repune pe direcție.
De ce atipic, de fapt?! Mihai Erdei, 51 de ani, este vorbăreț și filozof. Dar așa sunt, o mărturisesc ei înșiși, mulți dintre camionagii. Drumurile lungi îi lasă față în față cu propriile gânduri, iar ei dezvoltă teorii ale vieții pe care încearcă să le suprapună peste sihăstria pe roți.
Cum se simte mai curajos pe „Bolero”
Piesa lui Ravel fusese inițial gândită pentru balet și poate de aceea rezonează, în mod straniu, cu siluetele semnelor de circulație și a liniilor albe de pe șosea. Miros de motorină, Ravel și 80 de kilometri la oră.
Mihai vorbește despre sentimentul care îl cuprinde ascultând „Bolero”, despre curajul pe care i-l dă când e doborât de dor și de lipsă de sens.
„E ca fiul de păstor care pleacă în lume… Așa mă simt și când urc muntele cu camionul. Și când orchestra de dezlănțuie, simt că am realizat ceva în viață, dar dacă n-am ajuns un nu-știu-cine, dar am reușit ceva… Întruna, întruna… Zi după zi…”.
Un filozof. Unul fără sistem, dar cu chef de vorbă.
„…se vor întâlni vreodată”
În capul meu disec „Drumurile noastre”, a lui Dan Spătaru. Aleg lipsit de creativitate. Dar e melodia aia care nu-ți mai iese din cap.
Pentru mine e fix cântecul-năzuință al tiristului însingurat.
Și la Mihai Erdei „drumurile și iubirea, gândurile, fericirea” s-au întâlnit profetic cu cele ale Silviei. Bărbatul avea deja 38 de ani și lăsase în urmă un divorț, iar drumurile nesfârșite îi sărăciseră sufletul.
Dar un prieten i-a dat un număr de telefon. Și a sunat. Era a doua zi de Crăciun, în 2006.
Pe 13 ianuarie, femeia cobora din blocul din Oradea. În fața ei se arăta un munte de om, cu părul lung, pe spate.
„Când l-am văzut așa înalt și cu ochii albaștri am zis: oi, ce bărbat! Și de atunci suntem împreună în bine și în rău”, povestește, neromanțat, Silvia.
Nici n-au avut timp de vreo melodie sub balcon. După cina de la restaurantul Crinul Alb, s-au legat pur și simplu, pentru totdeauna.
„Deja eram destul de bătrânel și degeaba îi povesteam eu verzi și uscate. N-am mai luat-o cu lugu-lugu, să o aburesc, am zis să vină cu mine să vadă cum e să fii șofer profesionist. Apoi la câteva luni i-am dat cheile de la casă: te muți la mine și începem!”, povestește versiunea lui, Mihai.
Leac pentru un suflet însingurat
De la începutul ăla au trecut 13 ani. În ultimii zece, ea a mers cu el măcar o lună pe an, iar în ultimii doi ani conduce și ea. Își împart treburile în camion respectându-și puterile fiecăruia.
„Fac mâncare, curățenie, spălatul vaselor. Când sunt eu aicea, e lucrul meu, măcar îl scutesc de treburile astea, fiindcă trage tot timpul anului mult și trebuie să-l ajut. Când e singur, mănâncă o conservă și la pat”, spune Silvia.
„Eu preiau lucrurile mai grele, decopertatul, încărcarea mărfii”, completează Mihai.
Se completează și în felul în care văd viața de familie, patriarhală, așa cum au învățat de-acasă.
„Mie la un bărbat îmi place să fie bărbat, să nu fie tăntălău, să știe ce vrea de la viață. Și mi-a plăcut liniștea. Eu am fost mai agitată, ca mingea de ping-pong. Liniștea lui m-a schimbat. Eu eram altfel. Apoi am început să mă atașez tot mai mult. Suntem îndrăgostiți și avem grijă unul de altul”, spune Silvia.
„Mie mi-au plăcut simplitatea și modestia. De acolo a început totul. Aveam nevoie să fie liniștită și calmă în lumea asta în război total. Așa că m-am hotărât și i-am zis pe șleau: fata mea, ăsta sunt, ăsta am fost, rămâi cu mine?”.
Și au rămas.
„Să se învârtă roata”
Așa au făcut mulți șoferi români ca să-și salveze viața de familie. La intrarea în tunelul Mont Blanc, un camionagiu român îl salută pe Mihai. Românii se recunosc după tipul mașinii, dar mai ales după un acel ceva din vorbă, din mers.
Lângă geamul șoferului apare, ca un guguștiuc din cuib, soția. Și familia din Cluj este la drum pe final de an. „Păi eu să stau singură și el să stea singur? Nu-i mai bine amândoi?”, vine retorica femeii. Și conduc amândoi de vreo patru ani.
Cu toate că în doi e mai obositor. Pot conduce până la 21 de ore pe zi, potrivit legii, timp în care al doilea șofer nu are voie să doarmă. „Primul lucru e ca roata să se învârtă, dup-aia restul”, spune Mihai.
Bolnavi de singurătate
Iulian are un camion frigorific pe care trebuie să îl ducă în Dublin cu feribotul. Bărbatul de 36 de ani se uită invidios la familia Erdei. I-ar fi plăcut și lui să fie alături de soție sau soția să fie alături de el.
Dar în Sicilia, unde e stabilit de 17 ani, nu ar primi aceiași bani pentru munca lui. A avut un accident de muncă, un palet de o tonă i-a căzut pe un picior și firma italiană la care lucra n-a vrut să-i plătească spitalizarea și nu i-au făcut nici asigurare de sănătate. Acum se judecă, dar a trebuit să se întoarcă la muncă, deși piciorul îi amorțește adesea pe pedală.
„Noi în cabină acolo ne sălbăticim. Și când ieșim pe stradă, părem mai mitocani. Dar dacă eu nu vorbesc cu nimeni o zi întreagă. Cel mult mă răstesc la un alt șofer”, spune Iulian.
Nu are în TIR postere cu femei goale și nici iubite prin fiecare oraș. E mereu cu gândul la copilul lui de nici doi ani pe care îl vede în filmulețele trimise de mama: „E așa drăguț când îmi zice cu mâna întinsă: «Tati, n-am!», adică să-i mai trimit bani”.
Împreună, dar separați. De nevoie
Însingurare, „sălbăticire”. Mihai Erdei vorbește despre suferințele breslei care vede realitatea doar prin „sticlă”. Hemoroizi, prostată, boli de ficat și digestive, creștere în greutate. O viață „spartană”, cum zice Mihai, de care femeile nu se lipesc ușor.
„Până la o anumită vârstă am fost și eu fecior. Am făcut de toate. Odată cu trecerea vârstei, mai tragi și frâna de mână. Este expresia că toate drumurile duc la Roma. Nu! Toate drumurile duc la familia ta. Am avut și trei prietene în locuri diferite. Dar după un timp… Viața de camionagiu e dură. Noi divorțăm repede. Nu e o viață pentru un partener. A-ți găsi o consoartă e foarte greu. Și aici vin respectul total și încrederea”, spune Mihai Erdei, fixându-te cu ochii albaștri, rotunjiți de hotărâre.
Potrivit terapeuților de cuplu, Mihai și Silvia ar face parte din categoria „LAT” – „live apart together”, adică acele cupluri care nu locuiesc împreună, dar care au o relație amoroasă. Și despre care se spune că stau mai bine la capitolul fericire și longevitate fiindcă nu sunt nas în nas toată ziua.
Doar că pentru cei doi marghiteni nu a fost o alegere și cât e anul de lung, discuțiile lor converg spre momentul în care vor fi împreună, la ferma lor din Oradea pe care se chinuie să o pună pe picioare. Grădina lor cu roșii și vinete grase va deveni a Edenului când Mihai se va întoarce acasă.
Psihologul Libertatea, Cezar Cioc, sfătuia cuplurile care sunt la sute de kilometri depărtare, plecate să câștige bani în străinătate, să vorbească, să își spună orice gândesc și cum se simt. Doar așa pot păstra legătura vie. Iar familia Erdei, fără ajutorul vreunui psiholog, asta face: „Avem o vorbă în familia noastră: hai să stăm să discutăm! Nu în picioare, nu pe fugă. Discutăm așezați”.
Secretul sănătății în cuplu: să mai părăsești autostrada
Dacă ar fi să le dea un sfat cuplurilor care lucrează pe camion, acela ar fi să aibă grijă și de timpul lor liber. „Eu cu Silvia am făcut în așa fel încât să ne scăldăm în toate mările Europei. Mai avem puține. Ce-mi place mie sunt Alpii francezi, elvețieni, mai ales să prinzi Monte Bianco cu cer senin. M-am gândit să urc cu telefericul sau să dau 300 de euro să merg cu elicopterul. Știm unde să mâncăm o pizza bună sau spaghete cu scoici negre. N-ai voie decât 25 de kilometri maximum să pleci din zonă. Eu îmi sun șeful și îl rog să mă lase dacă e distanța puțin mai mare și de obicei mă lasă. Încercăm să ne trăim viața”, explică șoferul.
Fata morgana a șoselelor
Trecem pe lângă Paris. Mihai încearcă să ne convingă că o luminiță mică, roșie, plutitoare este vârful Turnului Eiffel. Sceptică, eu cred că e doar „fata morgana” a autostrăzilor. Când ne oprim într-o parcare, Silvia mă anunță că au și magneți cu obiective turistice din Paris. Poate așa, cu un suvenir, punctul roșu incert s-ar completa cu restul Turnului. Și ai putea bifa și asta.
Când au putut să-și facă pauza de 45 de ore pe lângă Paris, au văzut Turnul. Rece și înalt. L-au privit de pe o bancă și s-au minunat. „Nu-mi venea să cred că am ajuns și aici”, rememorează Silvia.
Intrăm pe Drumul vikingilor, vechiul drum al invaziilor, dinspre Rouen spre Cherbourg. Silvia e obosită și se chinuie să nu moțăie. Suntem cam în a 16-a oră de condus și șoseaua s-a însingurat. Suntem noi și linia albă. Și „Bolero”.
Citește și:
VIDEO / Crăciun româno-maghiar într-un TIR irlandez. O săptămână, trei țări, 1.350 de kilometri pe autostrăzi, 600 pe mare
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!