ComenteazăCa-ntr-o vacanţă în care toată lumea umblă în şlapi şi nimeni nu pretinde nici un plus de etichetă, aşa a ajuns şi limba română pe care o tot auzim, inclusiv în medii (şi mass-medii) cu pretenţii. Nu aş mai aminti acum – dar uite că, totuşi, amintesc! – despre vestitul “pe”, care s-ar cuveni să însoţească pretutindeni acuzativul lui “care”.
Să spunem doar “cartea pe care am citit-o”, nu cum spun scriitoarele-vedete recent lansate pe piaţa editorială, “cartea care am scris-o”. Să spunem doar “bărbatul pe care l-am iubit” sau “limba română pe care o vorbesc corect”. Dar eu aud în neştire în toate materialele filmate despre “accidentul care l-am văzut” sau, mai grav, “reforma care am început-o”, în vreun discurs oficial de politician care a cerut “decât o reformă” sau “decât o eliberare condiţionată”. Şi mă mai amuză, uneori, că, după ce ne-am priceput toată viaţa la fotbal, acum toată lumea are apucături de psiholog.
Ceva de genul, ca să folosesc tot o expresie la modă: “Trebuie să plec în concediu, am nevoie de o refulare”, spun vedetele atârnate de toarta vreunei poşeţele scumpe şi uneori mi-e ciudă că nu pot să îi explic celui care îşi analizează doct straturile conştiinţei că refularea în psihologie este exact procesul invers, în care reprimi o trăire, o înăbuşi şi-o expediezi undeva în adânc, de unde o să mai ţâşnească la lumină doar printr-o defulare, dacă pot să mă exprim aşa, şi iată că am putut.
În schimb, da, din perspectiva unui instalator, chiuveta refulează, este adevărat, dar sufletul şi psihicul sunt noţiuni cu mult mai delicate şi mai abstracte decât o chiuvetă şi funcţionează după nişte legi pe care nici marii, marii savanţi nu le pricep pe de-antregul. Sufletul nostru este un miracol fragil, ce trebuie ocrotit, fiindcă nepăsarea nu rămâne fără repercusiuni, că “repercursiuni”, aşa cum zic şi scriu nepermis de mulţi, nu pot să scrijelesc pe hârtie fără să roşesc. Mai ales acum, în miez de toamnă melancolică, aşezată de Topârceanu în versurile: “S-a ivit pe culme toamna,/ zâna melopeelor,/ spaima florilor/ şi doamna cucurbitaceelor”. Versuri dintr-un alt anotimp şi din aceeaşi pildă: sunt cucurbitacee, nu “curcubitacee”, cum am auzit recitându- se la o serbare şcolară, unde învăţătoarea nu a zis nici “pâs”, nici cu â din a, nici cu î din i…