ComenteazăPur si simplu, acum o doare cumplit faptul ca trupul si fata ei sunt pline de cicatrice si ca de cate ori iese din casa trebuie sa indure privirile mirate ale curiosilor. Este cea mai tanara victima a exploziei din 24 mai de la Mihailesti.
Orasul Roman. O straduta ingusta, strecurata intr-un labirint greu de deslusit daca nu esti de-al locului. Caldura inceputului de vara se pierde intr-un miros dumnezeiesc de tei, care parca se incapataneaza sa te urmeze si in scara blocului. Familia Popa locuieste la etajul patru. In spatele usii se aude ceva vorba. Deschide o doamna trecuta de 50 de ani si ma pofteste inauntru. E bunica Ralucai si inteleg ca am avut mare noroc ca era aici, pentru ca altfel “fata nu deschide la nimeni cand e singura”.
In cateva minute, la insistentele bunicii, vine si Raluca din camera ei. E tunsa foarte foarte scurt, baieteste, are fata brazdata de multe cicatrice si nu-si poate deschide ochiul stang. Imi intinde mana, timida, dar ma priveste insistent in ochi. Parca vrea sa-mi vada reactia. De ceva vreme, s-a obisnuit ca oamenii s-o priveasca “altfel”. “Nu prea am mai iesit din casa. Pai, si daca merg cativa pasi pe strada, tot se gaseste cineva care sa se uite lung la mine, ca la cine stie ce”, spune, trista, Raluca.
Daca nu s-ar fi intamplat nenorocirea, ar fi fost acum, ca toti colegii si amicii ei, intr-o binemeritata vacanta dupa examenul de Capacitate. Numai ca, in dimineata aceea, explozia de la Mihailesti a schimbat totul. A stat saptamani de zile in spitale, cu rani la maini, la picioare, pe piept si la fata. Urmele ranilor i se vad pe tot corpul, are inca sub piele cateva bucati din cioburile de la geamul masinii, ochiul stang nu si-l poate deschide si e speriata pentru ca nu stie exact daca va mai vedea ca inainte.
Cu seriozitatea si zambetul amar al unui om care a trecut prin multe, copila care abia a terminat clasa a VIII-a ma uimeste cu o marturisire: “Eu sunt asa, cam ghinionista de felul meu”. Incerc sa o contrazic, fata insa ridica din umeri, convinsa ca stie ce spune. Pune la socoteala o multime de intamplari aparent nesemnificative: “A cazut de vreo patru ori din caruta”, isi aminteste bunica ei. “Da, si o data chiar am cazut rau, am dat cu capul de zidul casei”, completeaza Raluca. Dar cumplitul episod prin care a trecut in acea zi blestemata “cantareste” cel mai mult.
Raluca se afla in zona unde s-a produs explozia dintr-o pura intamplare. Cu cateva ore inainte, in noaptea de duminica spre luni, 24 mai, plecase din Roman impreuna cu alti trei cunoscuti. Luasera un taxi, care sa-i duca la Bucuresti. “De-aia s-au adunat mai multi, ca sa plateasca mai putin. Ce cauta fata la Bucuresti? Pai, se ducea sa ia un pachet pe care i-l trimisese maica-sa din Italia. Da, ea munceste acolo de vreo 4 luni si fiindca venea o cunostinta in Romania s-a gandit sa ne mai trimita cate ceva”, povesteste bunica Ralucai.
Fata nu prea are ce povesti despre clipele de cosmar din dimineata zilei de 24 mai. Adormise acolo, pe bancheta din spate a taxiului si nu stie cand a fost “bubuitura”. “Ce tin eu minte e cand ma scoteau din masina”, spune Raluca. Si isi mai aminteste ceva: lacrimile in care a izbucnit atunci cand, pe patul de spital, a simtit mana bunicii pe mana ei. Pe obrazul pustoaicei, o lacrima isi face loc, chinuita, printre cicatricele adanci si se pierde undeva, in apropierea buzelor. “Nu plang”, incearca ea sa-mi spuna si da vina pe ochiul stang, care ii lacrimeaza mereu. A fost norocoasa. Un alt pasager din masina n-a supravietuit.
“Cand am ajuns la ea la spital, la Buzau, ca acolo au dus-o de urgenta cu salvarea, am vazut-o infasurata toata in bandaje. Am luat-o de mana, am inceput s-o mangai si s-a trezit, a intrebat “Cine e?” si cand i-am zis “Sunt eu, mamaia”, a inceput saraca sa planga”, isi aminteste bunica Ralucai. Si ea, si tatal fetei au trecut printr-un cosmar greu de inchipuit cand au aflat ce s-a intamplat la Mihailesti. “Am vazut si noi in dimineata aia, la televizor, imagini de la locul unde fusese explozia. La un moment dat, am re-cunoscut taxiul cu care plecase fata. Doamne… Am zis ca innebunim. Am aflat apoi ca au dus-o la spital, la Buzau, am luat seara trenul si am plecat”. Raluca a stat vreo 10 zile acolo, apoi s-a transferat la Piatra Neamt. A fost si in Bucuresti, la control, iar peste nici doua saptamani o asteapta o noua operatie, la spitalul din Piatra Neamt. Raluca parca se mai invioreaza un pic cand povesteste despre scoala. A dat examenul de Capacitate acasa. “Am avut media 8,43”, spune mandra. “Se putea si mai bine, daÂ… Cum am facut? Le-am dictat profesorilor lucrarea de la fiecare materie, pentru ca nu puteam sa scriu. Imi tremurau foarte rau mainile. Pacat ca la Romana am luat nota cea mai mica, sapte si ceva, in scoala a fost materia mea preferata”.
La plecare, Raluca ma petrece cu privirea de la fereastra bucatariei. Doar acolo, la geamul de la etajul patru al apartamentului in care locuieste, fata e cat de cat in largul ei. Distanta o face sa se simta in siguranta. Din strada pana la fereastra, ochii trecatorilor, nu pot surprinde detaliile. Detaliile unui chip superb in urma cu nici doua luni, brazdat acum de cicatrice adanci.
Mirosul dumnezeiesc de tei pluteste inca in aer. Ciudat, parca nu-l mai percepi. Tristetea fetei se simte mai tare.