Supraviețuitoarea lagărului de copii de la Cighid care a depus mărturie la Consiliul Europei așteaptă de 30 de ani să se facă dreptate: „Am fost bătuți, maltratați, mușcați de șobolani”

Peste 15.000 de copii au murit între 1967 și 1990 în căminele-spital din România, instituțiile de tip lagăr unde erau trimiși în perioada comunistă copiii cu dizabilități grave, considerați „irecuperabili”. Cifra a fost comunicată miercuri, 12 octombrie, de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).  

Numărul supraviețuitorilor nu e cunoscut. Dar ei există. 

Printre aceștia este Sîrmanca Fechete, o femeie de 37 de ani din Oradea, mamă a doi copii. Simi, cum îi spun prietenii, a fost internată în căminul-spital din Cighid, județul Bihor, de la 3 la 16 ani. Mama ei o abandonase în spital. Nu avea nicio dizabilitate, doar era „puțin slabă”. De acolo a ajuns la Cighid, povestește ea.

În 11 octombrie, Sîrmanca a depus mărturie la Consiliul Europei despre traumele prin care a trecut în căminul-spital. 

„Cea mai urâtă amintire pe care o am este aceea că noi, copiii, plângeam în permanență pentru că asistentele ne lăsau goi în paturi pline cu urina noastră și în fecalele noastre”, a spus Sîrmanca în fața oficialilor europeni. 

Recunoaştere şi despăgubiri pentru victime

Sîrmanca a vorbit în sprijinul unei moțiuni înaintate de către Justice Initiative (Inițiativa Justiție), o inițiativă paneuropeană ce face lobby la nivelul Consiliului Europei şi țărilor membre pentru ca acestea să investigheze abuzurile asupra copiilor, dar şi să ofere despăgubiri pentru supraviețuitori. 

Proiectul Justice Initiative, din care fac parte grupuri de victime, cadre universitare și ONG-uri din Europa, a fost inițiat de către Guido Flori, un antreprenor elvețian care a crescut în sistemul de protecție din Elveția. 

Moțiunea cere Consiliului Europei și statelor membre să asigure o anchetă independentă a încălcărilor drepturilor copilului în fiecare țară și recunoașterea oficială a acestor traume. De asemenea, cere ca victimele să primească despăgubiri. 

În 2016, parlamentul elvețian a decis că ofere compensații financiare de până la 25.000 de franci de persoană celor care au trecut prin abuzuri ca și copii. Până în 1981, statul elvețian a susținut, timp de câteva decenii, o politică prin care zeci de mii de copii au fost luați forțat din familiile lor și trimiși ca forță de muncă ieftină, mai ales la ferme. 

Trauma copiilor din instituții nu a fost recunoscută oficial

„Vrem să ajungem și în România la o recunoaștere a abuzurilor, tratamentelor rele și a durerilor copiilor din instituții în perioada comunistă. O recunoaștere oficială, care nu există niciunde”, spune pentru Libertatea Gabriela Lupea, manager de proiect la asociația Phoneo, parte din proiectul Justice Initiative. 

Nici în raportul despre crimele comunismului, publicat în 2006, nu se menționează nimic despre ororile asupra copiilor din sistemul de „ocrotire”, adaugă ea. 

Crede că nu am fost pregătiți, ca societate, să ne recunoaștem greșelile. Multe dintre abuzurile din sistemul de protecție s-au perpetuat și după 1990, iar o privire asupra trecutului i-ar fi forțat să se uite și la prezent, spune Lupea. 

„Copiii noștri trebuie să învețe despre asta, să facă parte din istoria noastră. În primul rând, asta ar aduce vindecare celor care au suferit. Estimăm că trăiesc încă aproximativ 100.000 de adulți care au prins acea perioadă în orfelinate”. 

Din 183 de copii internați la Cighid, 160 au murit

„Noi am fost trimiși să murim”, spune Sîrmanca Fechete într-un interviu pentru Libertatea.  

La căminul din Cighid au murit 160 de copii, dintr-un număr de 183 internați în spital, de la deschiderea spitalului pe 1 octombrie 1987 și până la 30 aprilie 1990, conform datelor comunicate de către IICCMER. Au murit prin înfometare, condiții improprii de viață și lipsirea de asistență medicală. 

Vorbim cu femeia care a supraviețuit ororilor de la Cighid în 12 octombrie, a doua zi după discursul ținut de ea la Strasbourg. E în tren, se întoarce în Oradea, unde locuiește. Băiatul ei împlinește 5 ani în aceeași zi. 

„Eu cred că nu se va schimba nimic. Nu cred că se va face nicio dreptate”, spune ea. „Nu o să recunoască nimeni acum”. „De ce nu s-a făcut mai de mult dreptate? Să ne ia pe noi la întrebări. Unii dintre angajați au murit. Unii dintre ei mai lucrează (în sistemul de protecție, n.r.)”, adaugă Sîrmanca. 

Coșmarul din Cighid

„Am fost bătuți, maltratați, mușcați de șobolani, în întuneric am stat. Stăteam mai mult în pat, dezbrăcați, cu urină, cu fecale. Nu ne-a schimbat nimeni”, povestește femeia de perioada de dinainte de 1990.  

„Se comportau mai rău decât cu animalele”, spunea ea despre angajați. „Copiii mureau zi de zi aproape. Urlete, plânsete, lovituri. Bătuți”.

Le dădeau să mănânce dintr-o găleată cu aceeași lingură. 

„Nu simțeam afecțiune, nu simțeam dragoste, nu simțeam nimic”, continuă Sîrmanca. Își amintește că nimeni nu îi mângâia, nimeni nu îi lua în brațe. 

Imaginile din Cighid, filmate de reporterii străini la începutul anilor 90, au șocat o întreagă lume. Printre copiii murdari și slabi care apăreau în filmări e și Simi. 

În plan intern, era însă o realitate tolerată și ignorată, la fel ca în alte cămine-spital din țară. „Le era rușine de noi”, continuă femeia. Descrie o realitate în care bătaia era principala metodă de disciplinare a copiilor sau de exprimare a frustrării. Pentru orice mică neascultare, copiii erau bătuți sau umiliți. 

„Când eram cu urină pe noi, ne băteau. Când eram mai mari și nu știam tabla înmulțirii, ne băteau. Când ne jucam, ne băteam noi între noi sau nu făceam ce ziceau ei (ne băteau, n.r.)”, povestește ea. „Țin minte foarte multe persoane care m-au bătut. Educatoare, infirmiere, asistente”. 

Violența depășea uneori și cercul angajaților. Sîrmanca își amintește că a bătut-o „foarte rău” și șoferul autobuzului care îi ducea la școală. „Cântam pe autobuz, mai strigam și noi, ca orice copii”, explică ea motivul bătăii. 

Și învățătorul de la școala unde mergea se comporta „foarte urât” cu copiii de la Cighid, povestește femeia. „Ne scuipa, vorbea urât cu noi”. 

Întunericul, mai crunt decât bătaia

„Cel mai crunt pentru mine e întunericul”, precizează Sîrmanca. O sperie mai tare decât bătaia. „Când văd întuneric, urlu”. Acum doarme mereu cu o veioză aprinsă în casă.  

Noaptea se întâmplau cele mai rele lucruri, își amintește ea. „Venea șobolanul. Se mișca și noi nu ne puteam apăra. Eram foarte mici și nu ne puteam apăra. Ne mușcau. Veneau fel și fel de insecte pe noi. Stăteam dezbrăcați, întinși. Muream de foame, muream de frig. Veneau cu injecțiile noaptea. Ne speriam de multe chestii”, povestește femeia.

Le făceau infecții ca să îi „liniștească”. Era o practică obișnuită în toată țara. Un caiet medical de la căminul-spital din Nicorești, județul Galați, găsit de reporterii Jurnalul Decretului anul trecut, arată cât de frecvent li se administrau copiilor din centre medicamente psihiatrice foarte puternice ca să fie „potoliți”, chiar și la finalul anilor ‘90.

„Iubirea a venit prea târziu pentru noi”

Odată cu sosirea străinilor, la începutul lui ‘90, dar și prin venirea unui medic nou, doctorul Pavel Oarcea, situația copiilor s-a îmbunătățit la Cighid. „Copiii nu mai mureau”, rezumă Sîrmanca schimbarea. Medicul a povestit într-un interviu din anii 2000 că acolo a găsit un „lagăr de exterminare”. Doctorul a murit în 2012. 

Sîrmanca își amintește și de un pastor german pe nume Pelican (Karl Heinz Pelican), care a fost printre primele persoane care i-au luat în brațe pe copiii de la Cighid. „A venit cu TIR-ul, cu medicamente. Și el a făcut crucile de la cimitir și a scris pe ele numele copiilor și vârsta la care au murit”, povestește ea. 

Însă violența durase atât de mult, că iubirea de apoi a fost greu de identificat, de separat. 

„Iubirea asta a venit prea târziu pentru noi. Noi am fost trimiși să murim acolo. Noi am fost trimiși să ne chinuim, să fim maltratați. Nu am fost trimiși pentru dragoste, pentru afecțiune”, spune Sîrmanca. 

Chiar și după ce a venit doctorul Oarcea, în primăvara lui 1990, violența nu a încetat de tot, adaugă ea. „El nu știa săracul. El se ducea la familia lui, nu avea de unde să știe că ăla ne bate. Am fost bătuți și atunci. Eram mare când m-o bătut șoferul sau celelalte femei”.

„Pe mine nu m-a luat nimeni. Nu am mamă, nu am pe nimeni. Dacă m-ar lua pe mine cineva, i-aș pupa picioarele. Să am familie. Încă tânjesc să am mamă. Deși sunt mamă a doi copii”, adaugă femeia. 

Dreptatea

Ce ar însemna pentru ea dreptate?

„Să fie închiși, să fie luați la răspundere”, spune Sîrmanca, referindu-se la angajații care au lucrat acolo și i-au bătut pe copii. Dar cel mai mult și-ar dori să se întâlnească cu femeia care a condus centrul înainte de 1990 și să o confrunte. 

„Ești mamă la rândul tău. Cu noi te-ai comportat ca și cu niște animale. Acum sunt și eu mamă. Cum ar fi să mă comport așa și eu cu alți copii, să îi maltratez, să îi bat? M-ar durea sufletul”, descrie Simi dialogul pe care și-ar dori să îl aibă. 

Discuțiile ziarului cu cei doi au arătat că nu aveau niciun regret legat de cum au condus Cighidul. Au declarat că „s-a exagerat mult”, că, de fapt, copiii erau oligofreni care „se dezbrăcau și stăteau în pielea goală, ca niște maimuțe” și că nici nu trebuiau îngrijiți pentru că erau „irecuperabili”. 

Tot Bihoreanul a publicat zilele trecute și un interviu amplu cu Sîrmanca. 

Femeia spune că are o pensie de handicap de aproximativ 350 de lei pe lună. Atât primește de la statul român, după 13 ani la Cighid. Stă într-o locuință socială de la primărie. Până anul trecut, când a părăsit-o soțul ei, a lucrat ca femeie de serviciu. În urma șocului, și-a pierdut locul de muncă și a rămas cu datorii la plata chiriei și la întreținere. Povestește că e amenințată că va fi dată afară. 

Nu a mers la psiholog niciodată. 

„Mereu împreună”

Sîrmanca spune că mulți dintre supraviețuitorii de la Cighid sunt la diferite fundații. Nu au curajul să vorbească sau nu sunt lăsați să vorbească. „Le e frică că poate îi dă afară”, explică ea. 

Ea e printre puținii care duc o viață independentă. Nu ar mai dori să locuiască niciodată într-o instituție. „Nu mai vreau să fiu comandată, să îmi țină cineva actele. Vreau să fiu eu responsabilă de mine și de copiii mei”.

Spune că a fost de mai multe ori căutată de presă, de televiziuni și e printre puținii supraviețuitori care vorbesc. Dar simte că ea nu are nimic de câștigat din asta, că e mai degrabă exploatată. O duce la fel de greu ca întotdeauna și nimeni nu o ajută. „Măcar să câștig și eu o cămăruță pentru mine și copiii mei. Dacă mă dau afară, eu unde mă duc? Toată lumea vrea vorbe, dovezi de la mine. Măcar atât să câștig și eu, o cămăruță, cât de mică. Dacă eu mor, să las copiilor mei o cămăruță, să nu ajungă la casa de copii. Vă rog”, adaugă Sîrmanca.

Visurile ei sunt să aibă casa ei și să salveze castelul care a găzduit căminul. Ar face o fundație acolo care să se numească „Mereu împreună”. 

Sesizări penale cu privire la ororile din căminele-spital

În 2017 și 2018, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a depus sesizări penale la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist copiilor aflați în patru cămine-spital: Cighid, Păstrăveni, Sighetu Marmaţiei și Spitalul pentru copii neuropsihici cronici de la Siret. 

Încă nu a avut loc nicio trimitere în judecată. 

În mai, în județul Neamț, au fost exhumate două victime care fuseseră internate la căminul-spital Păstrăveni. Au avut 17, respectiv 11 ani la data morții. 

La căminul din Păstrăveni au murit 394 de minori în perioada comunistă, cei mai mulți, 241, în perioada 1 ianuarie 1980 – 30 aprilie 1990.

• Cine dorește să o ajute pe Sîrmanca să își plătească datoriile la utilități și chirie poate dona prin intermediul Asociației Phoneo din Cluj-Napoca, asociație care face parte din rețeaua Justice Initiative. Sîrmanca nu are un cont bancar propriu. Apelul a fost lansat de ziarul Bihoreanul.

Urmărește-ne pe Google News

•  comunism 
•  Stiri Bihor