Supraviețuitor al Holocaustului, Leonard Zaicescu își povestește viața, spaimele și speranțele pentru cititorii Libertatea: „E posibil să rămâi om și în condiții imposibile!”

• Leonard Zaicescu avea 14 ani când a trecut prin Pogromul de la Iași. Acum are 92 de ani și “multe povești pe care încă nu le-am povestit”.
• Băiatul care alerga dimineață de dimineață la chioșc să cumpere ziarul a supraviețuit trenului morții Iași – Podul Iloaei. A urmat Literele și a lucrat apoi în presa de dinainte de 1989. Printre alte publicații, a colaborat și cu Informația, cotidian devenit, după Revoluție, Libertatea.
• De la Informația, a fost dat afară pentru că scrisese despre un director care abuzase de funcție. După zeci de ani, domnul Zaicescu revine în paginile ziarului unde a semnat în tinerețe și pledează pentru adevăr, demnitate și omenie.

Leonard

M-am căsătorit târziu, pe la vreo 40 de ani. Și asta, din teamă că n-o să pot face față nevoilor unei familii. Am lucrat în presă. În presă, pe atunci, depindeai de altul. Eu n-am avut o meserie, ca tatăl meu. Am făcut Literele, în dictatura a treia. Sunt un evreu care a trăit sub trei dictaturi: carlistă, antonesciană, comunistă. A patra e la pușcărie.

Am fost un elev bun, premiant. În 1940, Guvernul Gigurtu a dat lege să fie scoși evreii din școli. Din clasa mea, de la școala evreiască, 14 colegi au murit la Pogrom. Am făcut o întâlnire, noi, cei rămași, cu ultimul director al școlii, am strigat catalogul pentru cei morți.

Recomandări

Imagini cu banii puși de un pacient pe biroul lui Nelu Tătaru, despre care procurorii susțin că sunt șpagă luată de fostul ministru al sănătății

Înainte

În casa noastră, n-au existat înjurături, scandaluri, mama era o femeie extraordinar de blândă, de îngrijită. Până ce s-a prăpădit tata, ea n-a știut să se ducă să cumpere o pâine. Asta făcea tata, se ducea în piață, cu un coș de papură. Se ducea la hala mare și venea cu coșul plin.

Toate erau în grija lui, era într-adevăr stâlpul familiei și modelul nostru. Nu a fost la școli înalte, dar a fost un autodidact extraordinar. L-am surprins discutând cu profesori universitari pe teme diferite și rămâneam cu gura căscată, ascultând. Seara, copil fiind, aveam o stare deosebită, noi ne culcam și știam că tata rămânea să citească, lângă lampa aprinsă, lampă din aceea cu sticlă de șampanie.

Eu cred că l-am moștenit pe tata. Eram cel care cumpăra ziarul și eram la curent cu tot.

Citeam Submarinul Dox, un roman în foileton, Femei celebre, Winnetou. Eram înnebunit după Sadoveanu, Creangă și Eminescu.  

Recomandări

Mario Iorgulescu scapă de acuzația de omor. Judecătorii au schimbat încadrarea faptei și poate primi o pedeapsă mai mică

Bunicul meu de pe tată trăia în Bivolari. Conform legislației de atunci, evreii din târguri trebuiau concentrați în localități mai mari, așa că bunicul a plecat spre Iași. A fost ucis la liziera pădurii din Țigănași de legionari. I-au lăsat pe trup scrijelit semnul Gărzii de Fier. L-au schingiuit. Alături de el, însângerată, era cartea Amintiri din copilărie. Mi-o aducea mie. N-a mai apucat. Ăsta a fost primul sacrificiu din partea familiei mele. Era cu câteva zile înainte de Pogrom.

Tabloul mare

Pogromul de la Iași e o componentă majoră a Holocaustului din România. Cea mai devastatoare explozie de ură antisemită din cuprinsul României. La București, a fost conflictul dintre Horia Sima și Antonescu, iar Pogromul era desertul pe care-l luau legionarii. La București au murit 120 de oameni, sunt înmormântați la Giurgiu. La Iași, au murit 15.000 de oameni.

Tatăl meu a murit în trenul Iași – Călărași și a fost înmormântat la Iugani, un sat de care nici Dumnezeu, nici oamenii n-aveau habar. Undeva, pe malul Siretului, în județul Roman. A fost îngropat într-o groapă comună, împreună cu alte peste 300 de cadavre.

Pogromul acesta n-a fost o izbucnire spontană, nu s-a ivit din spuma mării sau din infern. A fost, de fapt, corolarul unei propagande antisemite care dura în România de secole.

Recomandări

Orientul Mjlociu, între furie şi iertare. Joe Biden, către Netanyahu: „Bibi, tu n-ai nici o strategie!”

Ghetoul

La un moment dat, s-a lăsat o noapte lungă, prea lungă pentru întreaga Românie, începând cu septembrie 1940, când s-a instalat regimul lui Ion Antonescu. În 1941, izbucnise războiul antisovietic și asta a amplificat propaganda antisemită, evreii erau asociați cu bolșevismul.

O atmosferă înfiorătoare se lăsase asupra Iașiului.

Noi am fost evacuați din strada Păcurari, care a fost declarată zonă militară, în Târgul Cucului, acolo era un fel de ghetou. Acolo și în Podul Roșu era concentrată populația evreiască. Ne-am mutat pe strada Stroescu, numărul 12, într-un bloc, la subsol. Întâi, au fost semne. Oamenii erau speriați, evitau să mai iasă pe stradă. Geamurile erau camuflate. Și tramvaiele erau camuflate, circulau noaptea, parcă erau niște fantome, niște monștri. O atmosferă de infern, fără exagerare.

Mulți dintre prietenii noștri, vecinii noștri români, care cu o zi înainte mă mângâiaseră pe cap, a doua zi ne-au întors spatele și n-au mai vrut nici măcar să stea de vorbă cu noi. E vorba și de ipocrizie, și de lașitate.

La Yad Vashem sunt vreo 70 de pomi plantați în memoria românilor care au fost demni, n-au abdicat de la umanitatea lor și, cu riscul vieții lor, au salvat evrei. Dar dacă acești 70 ar fi fost 700 sau 7.000, sau 70.000, Pogromul nu s-ar fi întâmplat. Sau s-ar fi întâmplat, dar nu cu aceeași forță.

Leonard Zaicescu:

Ura

Se aruncau manifeste antisemite, “un jidan bun este un jidan mort”, manifeste care îndemnau la crimă, pline de ură viscerală, acumulată în ani și ani de educație, și prin școală, și prin religie.

Antisemitismul vine din necunoaștere. Iar cei care știu nu spun adevărul.

Noi eram în subsolul acela de bloc, erau și alți evrei, care stăteau acolo mai demult. Vecinii erau români. În dimineața de 29 iulie, polițiști civili și în uniformă și un premilitar rom, care mă cunoștea și pe care l-am ajutat de multe ori, au intrat în bloc. Erau și doi ofițeri SS cu ei. Erau două intrări, una la parter, una la subsol. Veniseră după un medic pediatru evreu, care, în urma unui accident, fusese lovit pe trotuar de un camion militar, se refugiase în bloc la noi. La subsol, locuia un gardian public. Și l-a adăpostit acolo.

Drumul

În felul ăsta, am căzut și noi.

Tatăl meu a urcat și el sus, auzind germana. Am urcat și eu după el. Doctorul a fost trântit pe o brancardă veche. Ne-au luat pe toți. Și pe doctorul Schnurer, și pe fiul lui, arhitectul Schnurer. Ne-au mânat pe străzi, până la chestura de poliție. Ne-au aruncat în coloana mare, în zorii zilei. Unii erau în pijama, așa cum au fost scoși din pat.

Eram pe strada I.C. Brătianu, mergeam cu mâinile sus. În fața noastră, am văzut un grup de oameni, care țineau mâinile scăunel și duceau un bătrân cu barba albă, paralizat. Era duminică, Sfinții Petru și Pavel, era război, nu circula nimic. Omul acesta paralizat era un învățat evreu, făcea parte dintr-o curte rabinică.

În momentul în care au intrat în curtea chesturii, soldații i-au dat bătrânului cu o rangă în cap. Părți din craniu m-au stropit și pe mine. Tata m-a tras repede. “Tată, după câte văd, nu ne mai întoarcem”, “Stai cuminte, că nu e chiar așa…”.

Curtea

Ajunsesem în curtea chesturii. Mii de oameni, rudimentar îmbrăcați, trântiți pe caldarâm. Curtea chesturii era despărțită de cinematograful Sidoli, unde fusese circ, de un zid. Erau și copii. Oficial, se știe că au murit cel puțin 150 de copii. Și câteva zeci de femei care n-au vrut să se despartă de soți, de părinți.

În curtea chesturii, pe la ora prânzului, ca la un semnal, au început să tragă cu toate armele, automate, puști, pistoale. Oamenii înnebuniți au încercat să fugă. Pe poartă nu se putea ieși.

Tatăl

Singura soluție, cu toate riscurile, la viață sau la moarte, era să sari zidul spre cinematograful Sidoli. Nu era un zid oarecare, era un zid înalt de doi metri, pe care erau puse cioburi mari de sticlă. Nu pentru ocazia aceea, ci pentru a-i împiedica pe borfașii aduși acolo să evadeze. Mulți au început să fugă spre acel zid.

Tatăl meu m-a strâns tare, apoi mi-a zis: “Fugi și nu uita!”

Simt nevoia să povestesc și mie îmi face bine să povestesc și toți care au trăit aceste lucruri trebuie să povestească. Deși mare efect eu nu văd.

Leonard Zaicescu

Atunci am început să alerg și eu. N-am știut atunci de ce tata nu m-a însoțit, a rămas acolo. Mult mai târziu, mi-a spus un unchi al meu, care s-a nimerit în același vagon cu el, că tata era rănit la un picior și nu se putea mișca.

Și atunci, mai mult împins de tata, printre oameni care cădeau ca spicele, am ajuns la zid.

Aurel

În timp ce urcam, la un moment dat, m-am auzit strigat. O voce cunoscută. Era un coleg de școală și un bun prieten, care era mai durduliu. Noi îi spuneam Dovlecel. Un copil foarte frumos și foarte deștept. I-am întins o mână să-l ajut. Și în momentul ăla s-a auzit o rafală de mitralieră. Am simțit cum îmi slăbește mâna și l-am văzut cum cade. Și am rămas cu imaginea lui, cu ochii lui mari, parcă și el se mira de ceea ce i se întâmpla. Acolo a rămas. Se numea Aurel, Aurel Schwarz.

Cinematograful

După aia, am ajuns plângând sus. Și m-am simțit eu împins în curtea cinematografului.

Cineva m-a luat în brațe și a fugit cu mine în cinema. Era un tânăr de la echipa de fotbal Maccabi, îl chema Tolea. Fiul lui m-a sunat din Canada, după ce mi-a citit cartea, să-mi spună că e vorba de tatăl lui.

Maccabi era în Divizia B, Tolea era centru înaintaș. Avea alură atletică, o statură robustă. M-a dus cu el în sala de cinema, plină de gemete de răniți și muribunzi. Tolea s-a urcat cu mine pe scenă, acolo era o stinghie, ca la gimnastică, acolo ne-am cățărat, acolo am stat până seara târziu. Între timp, ușile s-au dat deoparte și au tras în tot ce se mișca acolo. Tolea se uita pe o pânză de la ecran și vedea.

Seara, când s-a potolit, am coborât.

La acest cinematograf, în clasa a treia, văzusem primul film, „Heidi, prințesa munților”. Am găsit în cinema o țâșnitoare, toaletă, am băut apă. Am ieșit din cinema, era seara, pe la opt trecute, nouă. Circulația pe străzi era interzisă.

Am ieșit, ne-am scos încălțările, ne-am târât pe străzi, când să ajungem, casele noastre erau apropiate, pe strada Cuza Vodă, a dat o patrulă peste noi. Ne-au buzunărit. Au știut de unde venim. Au armat puștile și au tras. Nu știu dacă am căzut sau n-am căzut. Dar la un moment dat i-am auzit râzând. Trăseseră cu gloanțe oarbe. Au râs cât au putut, ne-au tras niște picioare în fund și ne-au dus înapoi la chestură.

Piața Gării

De tata nu mai știam nimic. El plecase cu trenul Iași – Călărași, în toiul nopții. Cei care au scăpat din măcel, dimineață, au fost duși în coloană la gară.

Acolo, în Piața Gării, ne-au pus să stăm culcați. În piață, era o mizerie cruntă, de la caii birjelor. Bălegar, urină. Când eram culcați, n-aveai voie să te miști, să ridici capul. În timp ce stăteam acolo, la un moment dat, am simțit că o umbră se apleacă asupra mea și mi-a băgat în cămașă un pumn de cireșe cordane și un pumn de brânză învelită în tifon. După aia am aflat, era Tița Răzeșoaia, o țărancă. Aducea legume, lapte, brânză unui vecin de-al nostru.

Tița m-a recunoscut și mi-a dat cireșele. Deci, cu prețul vieții… Și santinela care a văzut-o a întors capul… Era și el complice la acest gest de umanitate într-un ocean de ură. Această femeie simplă, din comuna Lețcani, Iași, a salvat onoarea unei societăți. A dovedit că se poate să rămâi om și în condiții grele, imposibile.

La un moment dat, s-a auzit sirena trenului care venea din Capitală. Călătorii au coborât. Când au dat să iasă din gară și au văzut scena, s-au oprit, năuciți. Un jandarm le-a spus: „Călcați, călcați pe ei, că sunt jidani!” Unii ne-au ocolit, alții au călcat peste noi, peste trupurile noastre, peste sufletele noastre.

Eram niște cârpe, nu mai eram oameni.

În drumul spre tren, treceam printr-un tunel de ceferiști. Ceferiștii sunt înarmați cu un ciocan, nici acum nu știu la ce folosește. Ciocănesc în roți, să vadă dacă au vreo fisură… Nu știu. Când treceam prin acest tunel viu, ne loveau cu ciocanul, le luau ceasurile, pantofii…

În tren

Vagoanele erau vagoane de vite, cu bălegar și var nestins pe podea. În arșița aceea, fantastică, făceau să fie și mai cald. Într-un vagon încăpeau opt cai vii sau 40 de oameni. Noi am încăput până la 137 de oameni, în vagonul al doilea de la locomotivă.

La chestură, mă lovise un glonț, n-am simțit nimic. Abia la Podul Iloaei am observat. Am rămas cu cicatrice.

Trenul a parcurs cei 16-20 kilometri până la Podul Iloaei în multe, multe ore, plimbându-se pe linii. Eram claie peste grămadă.

Oamenii înnebuneau. De sete, de frică, de lipsă de oxigen. Am avut noroc de cireșele acelea. Brânza am împărțit-o cu cine era lângă mine.

Un tată care vorbea cu fiul lui: “Măi, dar nu ți-e rușine? Te duci fără cravată la întâlnire?” Dar băiatul era mort.

Dacă te așezai jos, acolo rămâneai.

Din aproape 2.000 de oameni plecați din Iași, au ajuns doar 800. Norocul nostru e că au fost tineri care nu și-au pierdut mințile și ne-au îndrumat, ne ridicau pe cei mici la hublouri, i-au ridicat pe bătrâni.

La un moment dat, Raul Schnurer, arhitectul, a încercat să rupă cu mâinile scândurile care obloneau ferestruica și a fost doborât de o rafală de gloanțe. Un tânăr, căpitanul echipei de fotbal a cartierului, Vili, s-a sinucis strangulându-se cu mânecile de la cămașă.

Lagărul

Când am ajuns la Podul Iloaei, mulți se temeau să coboare.

De multe ori, plâng când povestesc.

Au fost coborâți cu forța. De jandarmi. La Podul Iloaei, am fost cazați în casele evreilor. Am stat la un doctor Iancu, tocmai fusese demobilizat din armată. Era și o cofetăreasă acolo, care ne răsfăța cu prăjituri.

Mulți au murit acolo, într-un spital improvizat într-o sinagogă.

Antisemitismul e de mult, dinainte de Antonescu. Unul dintre cei care au fost în trenurile morții la Podul Iloaei era student medicinist. Mi-a povestit că în 1939, când a dat examen la Medicină, profesorul Gr. T. Popa dăduse ordin ca studenții evrei să vină cu propriul cadavru la examen.

Nu știu de unde ura aceasta. Până o să mor, o să caut răspunsul.

La Podul Iloaei, am locuit din 30 iunie până în noiembrie. Copiii au plecat mai devreme.

Am avut noroc de un comandant de lagăr uman, jurist, în viața civilă. O soră de-a mea, mai mică, era un risc extraordinar să călătorești pe vremea aia. Avea 12 ani. Anul ăsta a împlinit 90 de ani și este în Israel. Comandantul a avut grijă să o trimită acasă însoțită de un soldat.

Întoarcerea

M-am întors în Iași.

Pogromul ajunsese un punct de reper. Oamenii vorbeau: “Asta a fost înainte de Pogrom. Asta a fost după Pogrom”.

Un car cu doi cai bavarezi

În oceanul acela de ură viscerală contra evreilor, existau voci care salvau demnitatea românească. Vreau să vorbesc despre un vecin de la blocul din strada Stroescu, se numea Grigore Carp, era avocat, membru al Partidului Liberal și consilier la Primărie.

În iarna aceea cumplită, dintre 1940 și 1941, de la Siberia, ne-am trezit cu un car mare, la care erau înhămați niște cai bavarezi, mari cât niște elefanți. Și-n carul ăla erau mălai, fasole, cartofi, chiar și lemne. Căruțasul, un mustăcios, a zis: “Coană Sofie, ia-le în primire! Misia mea este să vi le predau!” Mult timp n-am știut de unde sunt. Apoi am aflat, nu de la el, de la alții, că acest avocat, Carp, ni le-a trimis. Dacă erau mai mulți ca el, era cu totul altceva.

Când m-am întors din lagăr în orașul Iași, oraș pe care l-am iubit și… încă îl iubesc, mi s-a părut totul atât de ostil, atât de dușmănos. Mi-am pierdut încrederea în oameni, mereu mă uitam în spate.

Leonard Zaicescu

Comunismul

A venit comunismul. Problema Holocaustului era tabu.

La 19 ani, am făcut parte din sindicatul mixt de artiști, scriitori și jurnaliști. Carnetul e semnat de Sadoveanu. Am lucrat la Agerpres, la Moldova Liberă, în Iași. Nu era curent. Mașinile care tipăreau erau acționate de mână. Noi le manevram. Hârtia era de ambalaj, ieșeam când pe roșu, când pe verde. Difuzarea o făceam tot noi. Aveam vreo 60 de abonați.

Cuvintele

Mi-au plăcut foarte mult și istoria, și româna. Acum sufăr de edem macular, e o boală care duce la orbire. În ultimul timp, citesc foarte puțin. Ceea ce pentru mine este îngrozitor. La televizor mă uit rar, doar la știri. Ascult radioul, Vocea Evangheliei, Vocea Speranței. Le recomand.

Îmi place să scriu. Sufăr că nu pot să mai scriu. Sunt foarte obosit.

La ziare și reviste, scriam de toate.

Lucrurile critice nu trebuiau să apară decât cu asentimentul Comitetului Central. În fiecare oraș, era un cenzor, duceai materialul la biroul de cenzură.

Îmi pare rău după ziarele pe hârtie. Îmi plăceau de mic copil. Acum, atâtea tâmpenii se spun cu atâta sânge rece la TV, că mi se face silă.

CNSAS

E un instrument de spălare a dosarelor.

Am lucrat la o publicație militară. Am lucrat la Pentru Patrie. Și acolo am fost persecutat.

Am multe povești pe care nu le-am povestit.

În timpul lui Ceaușescu, am fost denunțat de un fost prieten, care spunea că am fost în Israel și am adus arme. Am avut percheziții, cu martori. Unde e procesul-verbal? Au vrut să îmi pună post fix, să îl urmărească pe un vecin. Peste drum, stătea un domn Vasile, căsătorit cu o rusoaică, era directorul institutului de științe agricole. Am refuzat. Toate astea ar trebui să apară în dosarul meu de la Securitate.

De la CNSAS, am primit doar numele unei surse, Solomon, care consemna că aș fi primit 20 de dolari într-un plic din SUA.

Munca

Îl cunoșteam pe generalul Filip, fost partizan în URSS. Îl pusesem pe prima pagină în Pentru Patrie. Și așa a devenit general. Era un analfabet. În fine, generalul Filip mi-a găsit de lucru la Secția de presă a Centrului Național al Cinematografiei. Lucram cu Constantin Silvestru, un cronicar temut de teatru.

Am făcut cursuri postuniversitare de pedagogie specială. Și am predat la o școală specială. În presă, am colaborat la multe reviste. La Femeia. La Universul și apoi la Informația.

La Informația, era redactor-șef Manea. Am scris despre un director de cooperativă că a folosit mașina în scopuri personale. Fusesem prudent, luasem de la miliție viză, cum că ei mi-au dat informațiile. Cu toate astea, redactorul-șef, care primea costume de la directorul respectiv, mi-a interzis să mai scriu acolo.

Am scris și despre agricultură, și despre tifos exantematic. Am fost prin satele Moldovei, într-o campanie împotriva tifosului. Era și Ecaterina Oproiu, care pe vremea aceea scria la România Liberă. Am ținut-o în brațe, că era frig. Aveam vreo 20 de ani.

Șova Junior

Am rămas cu spaime din acele zile cumplite. Și acum… atâtea derapaje antisemite sunt, la cele mai neașteptate niveluri, peste tot în Europa. România n-a scăpat.

Cum să spui, ca Dan Șova, că la Iași au fost doar 28 de victime și acelea făcute de nemți? Când toate casele evreiești din Iași erau atunci în doliu.

Leonard Zaicescu:

Am fost coleg cu tatăl lui Dan Șova, Coman Șova. M-am întâlnit cu fiul la Elie Wiesel și l-am prins într-un moment singur. „Domnul Șova”, și i-am spus numele tatălui, am fost coleg cu el, de birou, la România Liberă. “Sunt curios să știu unde ați citit dumneavoastră datele despre Pogrom pe care le-ați prezentat?”, i-am zis. „Domnul Buzatu (n.red. Gheorghe Buzatu – profesor universitar de istorie de la Iași) mi le-a dat”.

Ura nu știu de unde-o iau oamenii.

Azi

Uneori, am impresia că nimic nu s-a schimbat în țara asta, că totul e ca înainte.

E nevoie de mai multă cunoaștere, înțelepciune, liniște.

Israel

Aveam actele făcute să plec în Israel. Dar eram foarte bolnav, hipertensiv. Și acum sunt pe tratament și din păcate am foarte multe motive să-mi crească tensiunea.

Trăiesc datorită soției mele. Ea m-a ajutat a doua oară să supraviețuiesc. Am întâlnit-o când lucram la Centrul Cinematografiei, era gimnastă în lotul național.

N-am plecat în Israel din cauza sănătății și din teama de necunoscut.

Muzeul

Sunt voci care consideră că Muzeul Holocaustului ar trebui expediat, deportat, ghetoizat, să fie tot în cartierul evreiesc. Muzeul nu e pentru evrei, e pentru toată lumea care vrea să cunoască adevărul. Trebuie pus în rând cu alte muzee, nu în Calea Văcărești sau în Dudești. Acest muzeu merită un loc demn, să fie un loc de reculegere.

ROMII

Nu sunt de acord că evreii sunt puși în aceeași oală cu romii. N-a existat o legislație împotriva lor. Da, au suferit și ei. Evreii au fost dați afară de pe front, romii, nu. Medicii nu aveau voie să trateze evrei. Romii au milionari, miliardari, dar nu i-am văzut să dea un cent pentru o școală de-a lor. Copiii lor au locuri libere, la școală și la facultate. E concurs, să fie concurs, cine merită să fie admis.

Ceaușescu

A fost un ticălos.

Băsescu, Iliescu

L-am votat pe Băsescu la europarlamentare, de dragul soției. Dar acum spune și el prostii. A avut timp zece ani să facă și el ce zice. N-a făcut. Și e puțin grobian. Adică i-a avut consilieri pe un Pleșu, pe o Renate Weber… I-a înjurat ca la ușa cortului. Băsescu însă e foarte deștept, are o memorie fantastică, e singurul om politic de la noi care știe politică.

El și Iliescu. Pe Iliescu l-am cunoscut înainte de 1989, când era uman. Stăteai de vorbă cu el. Am fost coleg cu o verișoară de-a lui. Soțul ei murise într-un accident. Iliescu venea săptămânal să-i dea 500 de lei, ceea ce era o sumă pe atunci.

Dar, dacă nu era Iliescu, nu erau nici șmecherii ăștia toți unde sunt acum.

Românii

Așa cum îi văd eu, nu sunt hotărâți. Așteaptă să vadă ce se întâmplă. Ca dovadă, am intrat doi ani mai târziu în Primul Război Mondial. Așa mi se pare mie. Vorbă multă, faptă puțină. O să fac, o să dreg.

Ar trebui să ne hotărâm odată. Ce vrem? Cu cine vrem? Vrem cu USR-ul? Ba e bun, ba nu e bun. Nu înțeleg cum Nicușor Dan, care a înființat USR, a fost dat cu ușurință la o parte, chiar așa ușor.

Bucureștiul

Aici locuiesc, pe Barbu Văcărescu, din 1958. Blocul era la roșu când m-am mutat. Era plin de ploșnițe. Înainte, dormiseră muncitorii de pe șantier în apartament.

Bucureștiul e vai de capul lui. De trafic nu mai vorbesc. E un oraș anost, pustiu. Dacă te duci în centru…. E pustiu, magazine închise, cinematografe închise. Pe Bulevardul Magheru, te duceai dacă te întâlneai cu un provincial. Sau pe 6 Martie, actualul Elisabeta. Dar pe 6 Martie era de categoria a doua. Pe Magheru se plimba elita. Ultimul spectacol la cinematograf începea la 11. Apoi oamenii mergeau la restaurant. Asta, pe timpul lui Gheorghiu-Dej.

Idolul meu

Idolul meu în literatură e Tolstoi. Are și un articol despre evrei, foarte favorabil. Era un tip foarte ciudat. Tolstoi, Gogol, Dostoievski. Cehov. Și filme bune aveau rușii. Mihalkov, Tarkovski.

Lumea

E greu să înțelegi ce vrea lumea asta și cine este lumea asta, din cine este făurită. O înțeleg foarte greu pe Angela Merkel. A dat Germania peste cap. Fiica și ginerele meu trăiesc acolo. Cunosc ce se întâmplă.

Tratăm cu indiferență și, în cel mai bun caz, ridiculizăm răul. De asta trăim în pericol, din cauza indiferenței care-i lasă pe ucigași să-și facă mendrele.

Un sfat de la tata

Să nu uiți și să povestești!

Simon Dubnow, autorul “Istoriei poporului evreu”, când a fost dus la locul de execuție, pe străzile Vilnei, a strigat în gura mare: “Evrei, nu uitați! Povestiți, scrieți tot ce știți!”. Consider o datorie sacră să urmez îndemnul tatălui meu. Să povestesc tot ce-am trăit, tot ce-am văzut.

Am 92 de ani, dublul vârstei pe care o avea tatăl meu când a fost omorât. A lăsat în urmă șapte copii și o soție casnică. Mama a fost cândva croitoreasă, dar nu lucra, era o rușine să muncească femeile. A murit la 95 de ani, mama. Surorile mele și frații mei sunt toți în Israel.

Internetul

Nu am internet, nu pot să-l folosesc din cauza ochilor. Scriu tot cu pixul pe hârtie. Nici cu mașina de scris nu mă împac. Trebuie să văd hârtia albă în fața mea. Și dacă primul rând nu merge, mă las păgubaș. Am pățit-o o dată, la Pentru Patrie. Redactorul-șef nu era el cu scrisul, avea însă dosar sănătos. Și mi-a cerut un eseu mai mare, pentru Editura Tineretului.

Nu pot să scriu ziua, numai noaptea. Dacă văd lumină afară sau dacă e cineva lângă mine, nu pot să scriu. Și m-am apucat de eseu. Am scris un singur rând. N-am putut. A doua noapte, am scris 30 de pagini. La Iași, mă trezeam la cinci dimineață, aveam cheia la redacție, era cald, scriam acolo, înainte să se lumineze.

Am publicat târziu cărțile. Am început să-mi scriu povestea despre Pogrom prin 2004.

Prietenii

Asta e o mare suferință: singurătatea. Toți prietenii mei s-au prăpădit. N-am cu cine comenta, discuta. Soția n-are răbdare.

Un sfat pentru tineri

Se întâmplă în lume nenorociri, acte antisociale, ilegale, lucruri care te înfioară și nu le știi. Poporul nu este informat. E o lipsă de comunicare totală. Televiziunea este o pacoste pentru informarea poporului. Nu doar în România. Omul nu mai are bună-cuviință. Cum să promovezi borfași și depravați, ce educație faci tineretului?

Tinerii ar fi bine să stea departe de ceea ce aud la televiziune. Să caute posturi cu emisiuni științifice, culturale, dacă vor să fie oameni integri. Să nu devină colportorii unor păreri oarecare. Să judece cu mintea lor proprie.

Subiectul a fost tratat și în emisiunea Adriana Nedelea, La Fix

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro