Comentează„Suferinţele au trecut. Totul este ca viitorul să asigure pentru ţară ceva bine, în rest nu mai are importanţă. Faţă de sacrificiile pe care le-au făcut eroii, nişte bieţi ani de puşcărie contează mai puţin.” Corneliu Coposu (1916 – 1995)
QMagazine: Corneliu Coposu a fost eliberat odată cu amnistia din 1964. Cum a fost revederea cu el, după 17 ani de absenţă?
Flavia Coposu: O, Doamne! Dacă n-ar fi fost îmbrăcat cu o cămaşă de-a lui, nu l-aş fi recunoscut. Păi, vă daţi seama, să te desparţi de un om care avea 112 kg şi să găseşti unul de 55! La o înălţime de 1,92! Era ca un par, din-tr-ăla de speriat ciorile. Ras în cap, nu mai era nimic din el.
Rodica Coposu: Gândiţi- vă că eu l-am văzut după trei săptămâni de la eliberare şi am fost atât de impresionată… Cred că am spus de o sută de ori treaba asta, dar m-a marcat foarte tare: era slab, semăna mult cu bunica, cu imaginea bunicii noastre înainte de a muri. Era atât de slab, încât i se vedeau dinţii prin buze, iar la cap – eu am învăţat la anatomie că, la cap, oasele sunt îmbinate în dinţi de ferăstrău – i se vedeau îmbinările alea prin pielea capului. Asta m-a marcat: i se vedeau oasele prin piele! Şi avea nişte edeme extraordinare la coate, la genunchi…
Flavia Coposu: El avea edemul foamei în ultimul grad. Lui i-au dat domiciliu în Bărăgan, sperând că moare. A stat în Bărăgan din 62 până în 64 şi, ca să fie cinismul dus până la extrem, a fost ultimul căruia i-au dat drumul. Toţi au plecat şi el a rămas. Nu ştiu pentru ce a fost ura asta aşa de focalizată pe el. A mâncat atâta bătaie, l-au ţinut în nişte condiţii îngrozitoare… Este singurul care a stat închis în celulă fără să comunice cu nimeni. Când a fost eliberat, nici nu putea vorbi, saracul! Nu putea articula. (…) De nu ştiu câte ori pe zi se trăgea vizeta pentru a-i urmări, n-aveau voie să stea pe pat, ci în picioare. Groază! Ăsta cred că a fost şi un experiment, să vadă cât rezistă un corp uman. Într-adevăr, el a avut o sănătate fantastică! (…) Şi la moarte purta urmele cătuşelor!Soţia fratelui dumneavoastră (n.r. – Arlette a executat 14 ani de detenţie) a murit în 65.
Au apucat să se revadă?
Flavia Coposu: Da, o vară, dar era deja bolnavă, săraca! Ea a ieşit bolnavă!
Dar pe parcursul detenţiei nu s-au întâlnit niciodată?
Flavia Coposu: Nu!
El ştia că e închisă?
Flavia Coposu: Da, păi asta zicea: “Eu am fost liniştit, că pe mine nu mă înşală nevasta!”. Făcea haz de necaz! Săraca, şi-ar fi dorit mult să trăiască, oricum i-au mâncat 14 ani din viaţă. În timpul detenţiei, de la ea chiar n-am primit nici o veste, niciodată.
Cum a trecut fratele dumneavoastră peste moartea soţiei?
Flavia Coposu: El n-a ştiut cât este de bolnavă. Arlette dădea nişte semne şi cineva i l-a recomandat pe doctorul Trestioreanu, care era specialist oncolog. El a constatat că are cancer. Cornel a leşinat când a aflat diagnosticul. A trebuit să îl reanimeze ca să poată să-l scoată din cabinetul doctorului. Vedeţi totuşi, suferinţele astea teribile îi fac pe oameni să treacă peste. Ei, ăştia din închisoare, niciodată, pe nici unul nu l-am auzit dorind să se răzbune. Nici unul! N-au dorit! Şi nu “jucau” teatru! Sincer, nu doreau! Probabil, în momentul în care eşti supus la nişte probe din astea teribile, vezi peste suferinţa biologică.
Fratele dumneavoastră avea coşmaruri?
Flavia Coposu: Deloc, niciodată! Îmi aduc aminte că ultimele lui zile, cât a stat acasă, înainte de a se interna, zicea aşa: «Ce rău îmi pare că naţia asta a noastră e aşa de ghinionistă! Eram aşa de aproape de adevăr, că puteam să punem mâna pe el, dar am pierdut trenul!». Asta zicea”.
La dumneavoastră a venit Securitatea? V-a percheziţionat?
Flavia Coposu: La noi au venit imediat după ce l-au arestat pe Cornel. N-au găsit nimic. Când am sosit în Bucureşti, noi am închiriat o casă de la Societatea de Gaz şi Electricitate. Am stat aici până în 51, când ne-a dat afară domnul ministru Potop. Divorţase de nevastă, se încurcase cu o studentă şi a trebuit să lase locuinţa nevestei şi copilului, iar el a fost obligat să plece şi avea nevoie de o casă. Ne-a dat afară pe noi şi s-a mutat el. Gata, simplu! A fost o mutare-fulger. În două ore au golit locuinţa. A venit o armată de vreo şase soldaţi, cu un camion, şi ne-au aruncat lucrurile de la etaj. Au făcut totul ţăndări, doar trebuia să se mute imediat domnul ministru!
Securitatea a încercat vreodată să vă recruteze?
Flavia Coposu: Dar crezi că au ratat vreo ocazie? La una dintre anchetele la care am fost chemată, un securist binevoitor mi-a spus foarte mieros: “Aţi fi foarte utilă pentru statul socialist, dacă ne-aţi spune nişte informaţii…” Atunci mi-am călcat puţin pe prudenţă, m-am ridicat în picioare şi am zis: “Neam de neamul meu n-a fost turnător, nici eu n-o să fiu! Ai priceput?”. S-a uitat aşa la mine, mi-a tras o înjurătură şi m-a dat afară”.
Sursa: QMagazine