Surpriza asistentei medicale din Germania, când o colegă a ripostat medicului. „Mă gândeam că în România mă decapitau pentru așa ceva”

„Am 30 de ani de când lucrez în sistemul medical german”, îmi spune Diana în biroul ei din centrul de îngrijire Diakonie Rahnsdorf, în sud-estul Berlinului, care ține de Biserica Evanghelică (protestantă) din Germania. „Anul ăsta am primit o săptămână de concediu în plus pentru Dienstjubiläum (n.r. – aniversare).”

Diana Perneac are 53 de ani, a crescut în Timișoara și a emigrat împreună cu familia la scurt timp după revoluția din 1989, pe care a trăit-o din plin. A lucrat timp de 10 ani ca asistentă medicală la Krankenhaus Moabit, în Berlinul de vest, iar din 2002 lucrează la centrul de îngrijire ambulatorie din Rahnsdorf, la doar câțiva kilometri de actuala ei locuință. 

În prezent ocupă funcția de directoare adjunctă a acestui centru specializat mai ales în îngrijirea paliativă a pacienților aflați pe patul de moarte.

„Visul meu era să devin moașă…”

Diana a absolvit în 1987 liceul sanitar din Timișoara, unde a și lucrat apoi ca asistentă timp de trei ani, la Spitalul Bega. Și-a ales specializarea de asistență la naștere, adică, spune ea, „exact opusul a ceea ce fac acum”. 

Când s-a anunțat că centrul lor se va specializa în asistență paliativă, primul ei gând a fost „Of, visul meu era să fiu moașă…”. Apoi însă, adaugă ea, „mi-am dat seama în ce fel lucrurile astea sunt legate, vin împreună: nașterea și moartea. Așa se deschide și se închide cercul vieții”.

Recomandări

De ce bate pasul pe loc dosarul doctoriței care a luat mită de 926 de ori în timpul pandemiei. Medicul Venera Vatan a „făcut” peste 48.000 de euro din vaccinarea „la chiuvetă”

În viața Dianei, cele mai mari schimbări au venit odată cu revoluția din 1989, pe care a întâmpinat-o cu mult entuziasm și speranță.

Evenimentele istorice și cele personale din această perioadă marcantă se împletesc în relatările ei, fiecare venind însă cu datele ei precise și detalii de neuitat.

„De acum o să se schimbe totul”

„Eu fiind din Timișoara am trăit cu toată familia revoluția și spiritul schimbării” își amintește ea. „Toată lumea se gândea «de acum o să se schimbe totul, România o să meargă spre bine»”.

A petrecut acea perioadă „ba în piața Operei, ba la serviciu”, iar în noaptea zilei de 17 decembrie, când s-a tras pentru prima oară în protestatari, a mers la sala de operații de la Spitalul Județean, pentru a da o mână de ajutor. 

Și în perioada următoare, când descoperea alături de cei din jur dezbaterile politice, Diana și-a păstrat entuziasmul, „prinsă de euforie”. „Până la mineriada lui Iliescu”, punctează ea.  

„Hodoronc-tronc, și-au făcut bagajele”

Pentru părinții Dianei, planurile de plecare nu erau noi. Se mai gândiseră să depună actele de emigrare când erau vremuri mai grele.

„Familia mea e amestecată, suntem și unguri, și nemți, și iugoslavi… Fiecare bunic e de altă naționalitate, iar în partea mamei erau nemți, deci am fi avut o oportunitate”. Se împotrivise însă de fiecare dată tatăl. „Zicea că asta e țara lui, era patriot”. Și, la fel ca Diana, nu vorbea boabă de germană. 

Recomandări

Schema banală prin care contabila și casiera au furat 360.000 de lei din bugetul Muzeului „Ștefan cel Mare”. Au profitat că nimeni nu le controla

Mare decizie a venit în 1990, după mineriada din 13-15 iunie, când tatăl ei a zis: „ne împachetăm și plecăm, în țara asta nu o să fie niciodată bine”. 

Părinții Dianei au ajuns pe 30 iunie 1990 în Berlin, iar Diana i-a urmat o lună mai târziu. 

„Am ajuns în Berlin fără să știu nimic, aveam doar meseria”

În urma procedurilor birocratice, părinții Dianei au fost repartizați în Bavaria, la granița cu Elveția, unde se află și acum. Iar ea a rămas în Berlin. Aici l-a cunoscut pe primul ei soț, „pe 1 septembrie 1990” – încă o dată despre care își amintește foarte precis. 

La început, vorbeau engleză, dar în noaptea de Revelion, el i-a spus: „Diana, dacă chiar vrei să rămâi aici, trebuie să înveți germană. Eu de la miezul nopții nu o să mai vorbesc cu tine niciun cuvânt engleză”. 

„Am crezut că glumește”, își amintește Diana amuzată. Dar după focurile de artificii, chiar așa a fost, a început să primească de la el doar răspunsuri neinteligibile. Prin urmare, și-a căutat un curs intensiv de germană. L-a terminat pe 2 mai 1991, iar a doua zi, pe 3 mai, s-au căsătorit. 

Diana are doi copii din această căsătorie, pe Jacqueline, 28 de ani și Philipp, 25 ani, care și-au terminat studiile și lucrează la rândul lor. 

Recomandări

Orgoliul doamnei Lasconi și victimele colaterale

„Mă gândeam că în România mă decapitau pentru așa ceva”

În iunie 1991, a început să lucreze ca asistentă la Krankenhaus Moabit, în Berlinul de vest, pe secția de obstetrică-ginecologie. 

Cel mai mare șoc l-a avut când a văzut cât material medical avea la dispoziție. „Parcă eram în paradis: deschideam dulapul, luam tot ce voiam și după, aruncam”.

În România lucra cu seringi de sticlă, pe care le deșuruba, spăla, steriliza. Iar pansamentele le făcea chiar ea: „primeai un balot de tifon, vată și te puneai la treabă”. Și măștile se făceau în spitale, care aveau pe atunci croitorie. 

„Dacă aveai un halat rupt, îl trimiteai acolo, nimic nu se arunca”. Nici măcar mănușile de unică folosință nu le aruncau: acestea se foloseau prima oară la sala de operație, apoi mergeau la sala de naștere, iar la final, la ambulanță și pe secții. Erau sterilizate de fiecare dată înainte de a fi reutilizate, povestește ea.

Un alt lucru care a surprins-o foarte tare în Germania s-a petrecut în timpul unei pauze. Se afla în camera asistentelor, alături de câteva colege, când o doctoriță a venit să le spună că ar trebui luată tensiunea unei paciente. Asistenta-șefă i-a dat însă imediat replica: „Asta e treaba medicului, ce ne spui nouă?”.

În timp ce povestește, Diana face ochii mari, rememorând uimirea de atunci. „În sinea mea, mă gândeam că în România mă decapitau pentru așa ceva! Acolo trebuia să fac și treaba medicului. Erau unii care noaptea îmi spuneau direct: vezi dacă vine a treia sau a patra naștere să nu mă trezești”. 

Accent pe îngrijire

Dincolo de partea anecdotică, scena surprinde și un alt aspect al muncii de asistentă din Germania: aici, accentul se pune mai mult pe îngrijirea corporală, pe atribuții care în România aparțin infirmierelor. Chiar și titulatura de „Pflegefachkraft”, folosită în germană pentru asistentele medicale, s-ar traduce literal ca „specialist(ă) în îngrijire”.   

Adaptarea la acest nou mod de lucru nu a fost ușoară, își amintește Diana. „Mi se părea că asta nu e meseria mea, să mă apuc eu de făcut paturi, de spălat pacienții…”, mărturisește ea. 

Gândindu-te un pic, îți dai seama că orice muncă de îngrijire e importantă și solicitantă. Dacă ne-am ales meseria asta, punem suflet și ajutăm. Iar prin natura ei, faci mereu ceva suplimentar, chiar dacă doar asculți pe cineva care își spune oful, și asta e foarte important.

Diana Perneac:

Diana a lucrat în Moabit din 1991 până în 2001, când spitalul a fost închis, ca urmare a reformelor din sănătate. A fost o perioadă grea, cu disponibilizări în masă și bugete reduse pentru spitale. La următorul loc de muncă, Martin-Luther-Krankenhaus, i s-au oferit doar contracte pe durată determinată, așa că a decis să plece după un an și jumătate.

Sănătate și profit

În urma schimbărilor din sistemul medical german, observă Diana, „spitalele s-au transformat treptat în unități economice”. 

Multe dintre ele au fost privatizate (ponderea unităților private s-a dublat între 1999 și 2019 în Germania, ajungând la 38%). Iar de la începutul anilor 2000, s-a schimbat pretutindeni modelul de finanțare, trecându-se la sistemul actual de „Fallpauschale”. Acesta constă într-un tarif fix stabilit în funcție de diagnostic (cunoscut și cu prescurtarea DRG, Diagnosis Related Groups, adică „grupe de diagnostice”). 

Din păcate, conchide Diana, „sistemul ăsta te duce la un anumit tip de strategie: ajungi să te uiți 60% la cifre, la cât te costă un bolnav. Și cu cât e omul mai bolnav, cu atât te costă mai mult. Eu sunt de părere că pacientul are de pierdut când un medic ajunge să se gândească la paragrafe și la sume de bani”.

Spre deosebire de România, problemele de aici sunt totuși la un alt nivel, datorită diferențelor de finanțare, observă Diana: „În Germania nu avem un buget în stilul barbar din țară, unde se epuizează banii pentru analize medicale în două zile și oamenii stau la coadă pentru a le face”.

Deși a plecat de mai bine de trei decenii, Diana urmărește cu interes ce se întâmplă în România și se simte încă legată de țara natală. S-a gândit chiar să se mute înapoi după pensie, dar își face griji tocmai în legătură cu îngrijirea pe care ar putea-o primi aici la bătrânețe. 

Locul unde se strigă catalogul

Pe lângă concedii și vizite făcute rudelor și prietenilor, în ultimii ani a mai existat o legătură puternică: fiica ei a decis să urmeze un program de master în limba engleză în Timișoara. 

În plus, există tradiția „revederii” cu clasa de la liceul sanitar. Deși cam jumătate dintre colege și colegi au emigrat și s-au împrăștiat prin toate colțurile lumii, o dată la cinci ani se reunesc în număr mare, împreună cu profesorii care mai sunt în viață, și răspund „prezent” la strigarea catalogului. 

Între vocație și remunerație

Diana, care și-a pus în cap de la 10 ani să devină asistentă, observă că „din clasa de la sanitar, unde am fost 38, unii s-au reprofilat profesional, iar o singură colegă are o fată sau două care sunt și ele asistente medicale”.

Pentru ea e încă o dovadă faptului că această profesie atât de importantă nu e nici plătită și nici recunoscută la adevărata ei valoare, ceea ce duce la pierderea forței de muncă în domeniu, mai ales în rândul noilor generații – o tendință care în Germania a atins cote alarmante. 

Nici copiii ei nu s-au îndreptat spre această meserie. „Au văzut ce grea e munca, cum e cu turele de noapte, cum sună telefonul cu urgențe, problemele permanente cu banii”. Așa că s-au orientat spre cariere unde au alte posibilități: Jacqueline câștigă în primul ei job în domeniul recrutării aproape la fel de mult ca mama ei cu 30 de ani de experiență sistemul medical. 

Cu toate acestea, Diana consideră că are o situație privilegiată, mai ales de când a făcut trecerea la munca de îngrijire la domiciliu, în centrul din Rahnsdorf. Ce înseamnă în Germania un astfel de centru și cum sunt îngrijiți oamenii aflați în situații fără ieșire, în Libertatea de mâine.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro