ComenteazăPe holul unui spital, un băiețel aleargă după o femeie costumată în înger. E convins că dacă va prinde îngerul și îl va săruta, pupicul va ajunge la tatăl lui, care a murit cu puțin timp în urmă.
Într-un salon, o fetiță în stadiu terminal adoarme cu o păpușă în brațe și nu se mai trezește niciodată. Mama sună a doua zi ca să mulțumească pentru păpușa căreia fetița i-a oferit ultima sa îmbrățișare pe pământ.
Sunt două dintre poveștile pe care Cristian Roman și sutele de voluntari care îl ajută să le ducă dulciuri și jucării copiilor din spitale le trăiesc în fiecare săptămână.
La început, oferea bomboane pasagerilor în taxiul său
Cristian Roman, un tip masiv, de 60 de ani, a îndulcit mulți oameni la viața lui. A început pe când conducea un taxi și le oferea bomboane pasagerilor, iar de șase ani taxiul lui a devenit Taxiul cu bomboane, cu care colindă spitalele de copii cu un scop precis: să-i facă pe micuții pacienți să zâmbească.
Alege trei spitale pe an, unde merge săptămânal, alături de voluntari. L-a inspirat sentimentul diversității umane și a problemelor pe care le auzea de la pasagerii săi. De ani de zile, încearcă să reproducă emoția taxiului, amestecul de oameni, rase, profesii, toate supuse ritmului timpului care trece.
Anul ăsta am căutat zonele unde nu vine nimeni, la Gomoiu, că vezi doamne e spitalul lui Firea. Uite că și acolo sunt copii. Noi nu intrăm în salon și întrebăm: ce e mama ta? A, PSD, mușcă-i mâna! dar tatăl tău? A, liberal, dă-i trei bomboane!.
Cristian Roman:
Am mers cu ei în Spitalul Grigore Alexandrescu, înainte de Crăciun, să văd ce înseamnă o seară cu Taxiul cu bomboane.
“Noi suntem un fel de Moș Crăciun all season! Singurul lucru deosebit din seara asta e prezența lui Moș Crăciun”, spune Cristian.
Când cioburile și baloanele sparte aduc noroc
Cristian Roman și voluntarii care îl ajută au adus zeci de lăzi și cutii întregi de biberoane, dulciuri și jucării, de parcă ar aproviziona un magazin. Se duc la recepția spitalului unde încep să umfle baloane și să se costumeze. De fiecare dată când se sparge câte un balon, zâmbesc, pentru că cioburile și baloanele sparte aduc noroc. O jucărie care s-a aprins la transport luminează dintr-un sac negru.
Nu fac pachete, îi dau pe loc fiecărui copil ce li se pare potrivit: mere, banane, cărți, jucării, turtă dulce. Iar zecile de baloane le duc ca pe niște buchete de flori.
Paznic către Moș Crăciun: “Dacă suntem cuminți ne dați și nouă ceva, ăștia bătrâni?”
“Avem pentru toată lumea”, răspunde moșul.
Vara fac pregătirile afară, în fața spitalului, iar până să intre în spital, copiii știu deja că au venit și îi privesc cu mâinile și fețele lipite de geamuri.
Ritualul e la fel, în fiecare anotimp: pregătesc darurile, fac o poză de grup, apoi urcă pe secții.
Roman dă ultimele indicații: “le dați 3, 4, 5 mere, le dați din belșug!”
Realitatea din fiecare secție
La Urgențe, o femeie a venit de la Urziceni cu băiețelul ei de 1 an și 1 lună, care are diaree. Așteaptă de trei ore și tot ce li s-a întâmplat până acum este că l-au văzut pe Moș Crăciun.
Ioana Ghițulescu, o tânără de 29 de ani, cu un zâmbet mare, mă întreabă: “vii cu noi la bebeluși?”. Secția de nou-născuți e preferata ei.
Ioana este una dintre voluntare și vine săptămânal împreună cu mama ei, Mihaela. Ideea îi aparține Mihaelei, care s-a săturat de lipsa de oportunități pe care le au oamenii cu dizabilități intelectuale, așa cum e fiica ei, și a început să scrie singură un alt drum pentru ele. În seara asta sunt îmbrăcate în Crăciunițe, iar Ioana are grijă ca Moșul să nu rateze niciun salon.
De-a lungul anilor, Mihaela a învățat să o lase pe Ioana să fie liberă, chiar dacă asta îi dă palpitații.
Ioana a ajuns în 2015 la Los Angeles, cu echipa Special Olyimpics, de unde s-a întors olimpică – “Urmărește-o un pic și pe Ioana mea, să nu cadă”, roagă Mihaela un alt voluntar, atunci când cele două merg la secții diferite.
Voluntarii, care au ajuns să formeze un fel de familie, sunt oameni din toate mediile, de la funcționari, studenți, manageri, bikeri, romi, gay, vin toți oamenii, exact ca într-un taxi, explică Roman.
Dacă vrei să li te alături o poți face printr-un mesaj pe pagina lor de Facebook sau îi poți susține printr-un sms cu textul ZAMBET la 8835. Condiția e una singură: toleranța față de diversitatea umană. Exact ca într-un taxi.
Salonul 6, Pediatrie
“Cine sunt cei mai curajoși și cuminți copii?”, întreabă voluntarii și deschid ușa salonului. Înăuntru e cald și sunetele de la televizorul prins pe perete completează frazele tuturor.
Șase părinți își potrivesc corpurile în așa fel încât să încapă în pat împreună cu copii lor bolnavi.
În primul pat, de lângă ușă, este o fetiță de 13 ani, venită de la Ialomița, cu pneumonie. Ea, în pijama roz, mama, în pijama albă, stau una la un capăt, alta la celălalt capăt al patului.
Asta e realitatea din spitalele de copii din România – părinții sunt nevoiți să se interneze împreună cu copiii lor. De fapt, această realitate se perpetuează în fiecare spital, în care așa-zișii aparținători completează golurile personalului medical.
Înapoi la Grigore Alexandrescu. Un copil din alt salon a aflat că e moșul în spital și a luat-o la fugă pe hol. Mama sa îl liniștește și îl convinge să se întoarcă, să-și aștepte rândul în salon. Între timp, un pic mai încolo, pe același hol, o fetiță colindată deja își face curaj și iese din salon. Merge după Moș Crăciun fiindcă vrea să-i spună o poezie – Lângă brad am pus un scăunel ca să stai, Moșule. Dacă se va întâmpla poezia s-o uităm, îți promitem că la anul când mai vii, nu o mai uităm.
Dar bradul ei e departe de zidurile spitalului unde e posibil să își petreacă Ajunul anul acesta.
Fetița are șapte ani și o pneumonie a luat-o de acasă în zilele astea. “Important e ca ei să fie bine”, spune mama și nu se plânge de faptul că în spital trebuie să împartă totul, chiar și patul.
În ultimul salon de la pediatrie e Daria, o fetiță de nouă ani, internată cu tatăl ei, care o crește singur de când avea 2 luni. Îl întreb dacă e greu să doarmă aici. “Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-au primit ca bărbat”, spune bărbatul, fericit că poate fi alături de fiica lui.
Moșul își ia la revedere de la copiii de la această secție și le promite că la anul îi va vizita la ei acasă. În timp ce voluntarii se îndreaptă spre restul spitalului o asistentă îi zâmbește unui copil, rămas cu degetul în gură – “Ai văzut ce frumos e la noi? Mai plângi?
Ghicitori și turtă dulce la Terapie Intensivă
Ajungem la Terapie Intensivă, una dintre secțiile în care voluntarii nu au voie să intre. Aici, asistentele îi aduc pe cei care pot ieși, la ușă, unde lângă un brad împodobit își primesc cadourile și spun ghicitori cu moșul. În seara asta sunt patru copii, fiecare cu mai multe bandaje la vedere: cap, gât, mâini.
„Și mereu de mă privești,
Tot pe tine te zărești.
De mă uit la tine,
Mă văd tot pe mine.”
„Oglindaaaaa”, răsună de la intrarea în secția de Terapie Intensivă.
Aici sunt 15 copii internați, iar părinții lor au voie să îi viziteze doar două ore pe zi, spune Elena, una dintre infirmiere. “Cei de la noi au probleme la cap, la coloană”, mai spune ea.
Cu ochii la voluntari, spune că și ea a trimis un pachet cu ajutoare unor copii din Suceava. Aici lucrează de trei ani, timp în care a îngropat, dar a și botezat copii. “Dacă poți să ajuți”, spune și povestește cum l-a botezat pe un Alexandru orfan, când avea trei ani și era internat la Terapie Intensivă.
Frica de a veni la un spital de stat
La secția de toxicologie, Mihaela, o mamă de 36 de ani, povestește că e internată aici cu băiețelul ei care e răcit, pentru că nu au mai fost paturi libere la altă secție. Cei de la toxicologie nu au voie să primească dulciuri, sunt la regim special, așa că voluntarii le dau niște baloane.
Femeia povestește din ușa salonului, unde își ține băiețelul în brațe, să îl vadă pe Moș Crăciun, că a fost greu la început, dar că acum, după câteva zile s-a obișnuit să împartă salonul cu alți cinci copii și mămicile lor.
“Eu am născut la privat, nu voiam să venim la stat, îmi era frică, dar medicul de acolo lucrează și aici și ne-a trimis. Suntem plăcut surprinși”, descrie experiența de care, de acasă, îi era frică.
Ajungem și la ultima secție, ortopedie, unde Moș Crăciun trebuie să aducă operații reușite, spun părinții.
În paturile de aici, puștii ne arată membrele lor puse la loc, cu grijă, tije și ghips.
Un băiat de 14 ani, din nordul țării, este singur în salon. El donează din ce primește, spune că mai bine să ajungă mai multe lucruri, la mai mulți copii. Stă pe marginea patului, cu picioarele așezate frumos pe podea. Stângul este vizibil umflat, iar pe dimensiunea tibiei se vede o cicatrice ca o linie lungă, cu picioare de păianjen. Băiatul a căzut pe scară, când îl ajuta pe bunicul lui să ducă un sac de tărâțe.
La o săptămână după ce tibia i-a fost refăcută cu o tijă, de sub pielea lui a început să iasă puroi. A aflat că contractase o bacterie nosocomială, Stafilococul Auriu, tija i-a fost scoasă, iar osul i-a fost fixat cu un fixator extern.
Acum, șase luni mai târziu, este încă în spital, pe antibiotice. Băiatul este unul dintre cazurile de pacienți care ajung în spital în urma unui accident dar, din cauza bacteriilor din spitale, accidentul se transformă într-o boală.
Băiatul nu și-a pierdut doar mobilitatea, ci aproape că a pierdut un întreg an școlar. Spune că a mers doar trei săptămâni la școală, dar a învățat de acasă, ca să nu piardă anul. “Dacă îmi îngheț anul, la anu o să am un deficit mare”. El e hotărât să nu lase experiența asta să îi schimbe viitorul.
Ne luăm la revedere și pe hol ne întâlnim cu o femeie deghizată în zână. Spune că este Zâna Magia-Rozalia, iar în spatele ei este un băiețel cu urme de ruj pe obraz. Zâna și mama lui îl sfătuiesc să nu se șteargă, că astfel se va vindeca mai repede.
Băiatul nu mai înțelege nimic și își întinde mâna spre nas, să verifice dacă magia funcționează: “gata, nu mai am bubiță la nas?”. De la bubițe la suferințe grave, prin toate gonind timpul vieții. Exact ca într-un taxi.