Refugiat în propria țară: „Ori plec, ori mor!” Un tânăr din Venezuela a fugit de socialism în România, după ce, în urmă cu 70 de ani, bunicul lui român fugea de comunism în Venezuela!

• „Viața ta nu valorează nimic în Venezuela”, spune Cristian. „Am mers la un marș și am fost luați pe sus, urcați într-o dubă, ne-au bătut rău și ne-au amenințat cu moartea”.
• Are 29 de ani, a cerut azil politic și spune că-i place mult România. „Toți îmi spuneau să nu vin în România, că e porcărie aici, că nu merită… de ce să vorbești urât de țara ta? Țara e frumoasă”.

 

de Andreea Archip
De câteva săptămâni, se dezbate ce ar însemna o intervenție militară în Venezuela. Țara sud-americană e măcinată de-o criză economică și politică fără precedent, iar marile puteri își arată pumnii, și-i mușcă a amenințare. Spectrul războiului plutește amenințător, dar ar fi un război atât de depărtat – slavă Cerului!, am spune. La 10.000 de kilometri distanță. Acest război devine însă tot mai real după ce începe să îl descrie, gesticulând, Cristian, un venezuelean care a venit în România și a cerut azil politic.

Cristian poartă o bluză înflorată și zâmbește mult. „Venezuelenii râd pe afară, dar suferă pe dinăuntru”, îmi spune și culege ca un copil niște semințe de pe croissantul din fața lui. Îmi arată spre croissant și spre cafelele noastre: „nimic din toate astea n-ai putea să cumperi în Venezuela. E sărăcie, totul e închis. NU AVEM CURENT ELECTRIC!”. Și îmi dau seama că fiecare pas pe care îl face prin Bucureștiul ciupit de primăvară, funcțional și plin de viață, îi provoacă durere. Iar trecutul lui e ca un copac tragic care îi ține umbră mereu.

O țară în beznă și foamete

Încerc să închid ochii și să-mi imaginez cum ar arăta Bucureștiul, dacă n-ar mai merge niciun autobuz sau tramvai, dacă n-ar exista un program al trenurilor. Dacă magazinele s-ar închide și pe un litru de lapte mi-șa da tot salariul. Dacă n-ar exista medicamente. Dacă s-ar fura orice de oriunde, din disperare sau din plictiseală sau doar fiindcă se poate. Și dacă n-ar exista curent electric, iar orașul s-ar transforma, la lăsarea întunericului, într-un mormânt, negru și apăsător.

Așa e Caracasul despre care tânărul venezuelean îmi povestește în fața cafelei cu lapte. O cafea cu lapte pe care venezuelenii n-o mai pot bea la tihna unei terase. Nu și-o mai permit. Potrivit statisticilor din 2017, trei sferturi din populația venezueleană ar fi slăbit cu 8 kilograme în greutate, din cauza lipsei hranei.

Cristian nu e numele lui adevărat, i l-am schimbat pentru a-l proteja, însă el chiar are și un nume românesc. O moștenire de familie. Bunicul lui a plecat în anii ʼ60 din România în lumea largă, foarte largă. S-a oprit în Argentina inițial, s-a căsătorit cu o argentiniancă și s-a mutat în Venezuela. A lucrat ca fotograf profesionist. A avut 11 copii – patru fete și șapte băieți. Fiecare dintre ei a primit și un nume românesc: Ștefan, Alexandru, Ionel, Mircea, George, Ecaterian, Violeta, Rodica, Emil, Liliana, Leo. Unii s-au întors și au studiat în România, înainte să se împrăștie prin toată lumea.

Și pe Cristian doar numele și un unchi îl mai leagă de România. Nu vorbește română, dar va învăța. Mă întreabă: „Ce e «saranus»?”. „Țărănuș?”, disting. „Da”. Îi explic cuvântul și peiorația de care e lipit. „Nu e frumos”, și dă din cap a dezaprobare, gest mai potrivit unui pensionar dojenitor, decât unui tânăr ca el.

Cafeaua bogăției noastre

Cristian e hotărât să facă din România acasă. Aici vrea tânărul de 29 de ani să-și găsească liniștea, să-și clădească o viață, să-și facă o familie. Pentru el, România e destinația finală. „Aici stau liniștit deocamdată, ies în parc, beau cafea, România este foarte frumoasă… Toți îmi spuneau să nu vin în România, că e porcărie aici, că nu merită… de ce să vorbești urât de țara ta? Țara e frumoasă, guvernul e…”, lasă în suspensie fraza tânărul. Guvernele sunt, în general, problema.

Și Venezuela e frumoasă, dar distrusă de un regim politic fără inimă. Astfel că istoria se repetă în familia lui Cristian în cel mai dureros mod cu putință. Bunicul lui a fugit din cauza comuniștilor, el a fugit din cauza socialiștilor. Un arc peste timp care ne arată că nu învățăm din istorie, nici măcar din cea recentă.

Cristian este unul dintre cei aproape 3 milioane de venezueleni care au plecat din țară din cauza regimului Nicolás Maduro. Trei milioane din 32 de milioane nu pare mult. Pleacă mai mulți români în străinătate, pe timp de pace, decât venezueleni.

Diferența dintre ei: românii pot pleca oricând, venezuelenii nu. Șpaga pentru a obține pașaportul este până la 2.000 de dolari, îmi zice Cristian. În condițiile în care există venezueleni care trudesc o lună întreagă pentru 10 dolari! „Oamenii sunt nefericiți, pentru că nu pot găsi mâncare în supermarket sau alte produse. Nimeni nu își permite să își cumpere mărci mai scumpe de îmbrăcăminte. Carnea este foarte scumpă. Criminalitatea crește și este de nestăvilit, nu există transport în comun, se fură peste tot, în trenuri, pe stradă. Nu poți ieși cu un telefon mobil la tine pe stradă, nu poți avea o motocicletă, că va fi furată, la fel și mașinile. E haos!”, insistă bărbatul.

Potrivit revistei New Yorker, Venezuela are în prezent cea mai mare rată a criminalității. Oamenii sunt uciși pe stradă și făptașii nu sunt niciodată găsiți. Sub 2% dintre criminali sunt efectiv judecați și închiși.

Fuga spre mai bine: „Ori plec, ori mor acolo…”

Cristian a fugit întâi în Republica Dominicană, apoi în Punta Cana. Au urmat Franța, Grecia, unde are o mătușă și în final, după o lună și jumătate, a ajuns în România.

August 2018. După două săptămâni, a ajuns și tatăl lui. Doar ei doi, pentru că mama lui Cristian a murit în urmă cu câțiva ani. Acum, cei doi așteaptă să obțină azilul politic.

Anul trecut, patru venezueleni – inclusiv Cristian – au cerut azil politic în țara noastră. Alți doi au cerut drept de muncă, potrivit Inspectoratului pentru Imigrări. Și lui i-ar plăcea să lucreze. În Venezuela a fost bucătar și i-ar plăcea să facă asta și aici. Când îi ies actele. Până atunci, zilele lui înseamnă plimbări prin oraș, în care se bucură de ceea ce uitase că există pe undeva în lume: siguranță. Viața lui a fost mereu în pericol în Venezuela, mai ales că protesta împotriva regimului Maduro.

„Există un grup de poliție clandestină care se numește Colectivele. Am mers la un marș și am fost luați pe sus, urcați într-o dubă, ne-au bătut rău și ne-au amenințat cu moartea. Viața ta nu valorează nimic în Venezuela”, spune tânărul și începe să se foiască. Oricum, vorbește cu tot corpul, se mișcă, gesticulează, și fața i se schimbă în zeci de expresii care exprimă ce are mai adânc în el. E ca pe o scenă. Sânge latin, îmi zic.

„M-au prins, m-au bătut, așa cum pățesc toți cei care protestează: lovituri, îmbrânceli, pun furtunul cu apă pe tine. Te amenință. M-am gândit: ori plec, ori mor acolo… Am protestat pentru mâncare, medicamente, pentru securitate, electricitate. Nu e nici benzină… Avem toate resursele, dar nu avem de mâncare, cum vine asta? Toți din Venezuela suferă, nu e niciunul care să nu sufere”, spune tânărul.

Se gândește la surorile rămase în țară. Ele au copii, familie și multe neajunsuri. „Situația lor e delicată, e puțină mâncare. Nu pot cumpăra nici măcar o cafea”. Și îmi arată iar spre ce avem pe masă. Două cafele care ne tot amintesc cu încăpățânare cât de puțin înseamnă mult pentru alții.

„Nu poți dormi de disperare, de gândul cum va fi mâine, că n-o să ai de mâncare, nu o să ai lumină. Suferi, pentru că sunt multe lucruri care vin peste tine în același timp”, încearcă să recreeze atmosfera îngrozitoare de acasă.

Însă nu te lasă să te întristezi, să-l compătimești. Cristian sare de la un subiect în altul, de la o stare la alta, ca la un șotron: „Îmi place mult în România. Am vizitat Brașov, Constanța. Frumos. Aveți plajă, munți… Ce vreți mai mult?”

Ce vrem mai mult? Vrem multe și e firesc să fie așa într-o societate democratică, normală, liberă. Când dintr-o țară rămân doar granițele, așa cum e în Venezuela, cetățenilor li se ia și dreptul la dorință.

Care e situația în Venezuela

Criza economică și politică din Venezuela a început în timpul președintelui Hugo Chávez și a continuat în timpul președinției lui Nicolás Maduro: hiperinflație, foamete, boli, infracționalitate, o rată a mortalității și a emigrației crescute.

Milioane de venezueleni au părăsit țara în ultimii ani. Majoritatea s-au dus în țările vecine.

Criza economică s-a adâncit din 2010 din cauza scăderii prețului petrolului și incapacității guvernului de a gestiona situația și de a tăia cheltuielile. Totul s-a reflectat în nivelul de trai al venezueleanului de rând.

Anul trecut, criza politică a atins paroxismul. Președintele Maduro a fost reales, dar alegerile sunt puternic contestate de opoziție și organizațiile internaționale. Ca răspuns, alegerile au fost invalidate de Adunarea Națională, o structură echivalentă Parlamentului, și șeful acesteia, Juan Guaidó, declarat președinte în funcție.

Mișcările de stradă au escaladat în ultimul an și organizațiile internaționale au început să își declare susținerea față de o parte sau alta. Un război din care suferă cei neputincioși.

---

Citește și:

Jurnalul unui emigrant român revenit în țară pentru o săptămână. „Între sentimentul că n-am plecat nici o zi de aici și frica să îți zic pe curând, România”

Urmărește-ne pe Google News

• Nicolas Maduro 
• Reportaje 
• Venezuela