Tânăra din Iași inspirată de mătușa sa, asistenta medicală care a murit la prăbușirea elicopterului SMURD, în urmă cu 16 ani: „Am ales medicina în ziua aia”

Pe 9 ianuarie 2006, echipajul SMURD format din medicul Liliana Puiu, asistenta Mioara Haută, pilotul Valentin Stănescu și copilotul Augustin Toma pleca de pe Aeroportul Iași cu elicopterul. La nici doi kilometri de la locul decolării, aeronava s-a prăbușit violent. 

Zecile de echipaje de salvare care s-au pornit din Iași nu au mai putut face nimic să-și ajute colegii, care au murit la momentul impactului. Aceasta era prima tragedie aeriană majoră din istoria SMURD, o tragedie care-i urmărește și astăzi pe colegii care erau de gardă în dimineața zilei de 9 ianuarie 2006. 

„Ziua de 9 ianuarie 2006 va rămâne o zi dureroasă în istoria UPU – SMURD Iași! Ne amintim de colegii noștri medic, asistent medical și piloți, aprindem lumânări și ne rugăm pentru ei. Noi – generațiile de atunci și de acum – continuăm să zburăm, să facem misiuni medicale aeriene și să mergem mai departe făcându-ne datoria și continuându-le visul de a zbura pentru pacienții critici”, a spus prof. dr. Diana Cimpoeșu, medic-șef UPU-SMURD Iași.

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

La 12 ani, când a murit mătușa ei, s-a decis să facă medicina

16 ani mai târziu, pe 9 ianuarie, Alexandra Haută, 28 de ani, nepoata asistentei medicale Mioara Haută, e de gardă și așteaptă în zona de urgențe de la Spitalul „Sf. Spiridon” să vadă cum poate ajuta pacienții care sunt aduși de ambulanțe. 

Alexandra este rezident-șef pentru al doilea an la rând, a făcut deja primele ture cu echipajele SMURD pe ambulanțe, inclusiv pe TIM (Terapie Intensivă Mobilă), și așteaptă să devină medic specialist pentru a putea zbura, la rândul ei, cu elicopterul SMURD.

„Pentru mine, Mioara a fost un exemplu mereu și m-a inspirat în activitatea profesională. De fapt, de aceea am și mers pe drumul acesta. Când a murit îmi aduc aminte că aveam 12 ani, eram destul de mică, dar înțelegeam unele lucruri. Petreceam mult timp cu ea atunci, ne aducea la spital când era mai liberă, ne-a învățat și manevre elementare, cum să luăm tensiunea, pulsul, lucruri de copii. Dar mi s-a părut foarte interesant ce făcea, era foarte devotată în meseria ei”, a povestit Alexandra Haută. 

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

De la 12 ani, Alexandra a fost decisă: va da la Facultatea de Medicină și, după ce va promova, va alege ca specialitate medicina de urgență. 

„Ar fi o onoare pentru mine să continui ce a făcut Mioara”

Încă nu a avut șansa de a zbura cu elicopterul SMURD, fiindcă doar medicii specialiști sau primari sunt eligibili să zboare. Mai are doi ani de rezidențiat.

„Ar fi o onoare pentru mine să continui ce a făcut Mioara. Sper să am ocazia să merg la misiuni cu elicopterul, sunt cazuri diverse, niciodată nu știi la ce să te aștepți când ajungi la un caz”, a spus Alexandra Haută. 

Din cei trei ani de rezidențiat, doi au fost puternic marcați de pandemie, iar valul al IV-lea la UPU a însemnat lipsa de paturi, aglomerație, zeci de cazuri grave. Alexandra spune că nu se lasă descurajată de ceea ce a văzut în pandemie, fiindcă a ales medicina de urgență și se aștepta să nu fie ușor. 

„A fost o presiune mai mare pentru noi, erau pacienți cu problemele lor, cu patologia de bază, cu antecedente cronice, cardiace, pulmonare etc. și care au suferit și infecția cu SARS-CoV-2. Au fost zile în care nu erau nici locuri pe paturi, era foarte aglomerat, erau insuficiente și tuburile de oxigen, ventilatoarele. M-a afectat emoțional pentru că starea pacienților se deteriora sub ochii noștri și ne simțeam neputincioși”, explică Alexandra. 

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

Tânăra spune că este încă „necoaptă” să reușească să se detașeze de munca din spital la finalul unei zile. Așa că ia acasă cu ea toate greutățile. Se gândește dacă ar fi putut să facă mai mult sau ce ar fi putut face altfel. 

„Ne încărcăm cu emoții, dar încercăm să facem tot ce putem și asta cred că contează. Încercăm să facem bine”, spune tânăra. La fel cum știa că a făcut și mătușa ei, Mioara, care povestea despre cât de frumos este să salvezi viața unui pacient și cât de greu reușești să treci peste moartea fiecărui om pe care nu reușești să-l aduci înapoi la familie.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro