Taximetria de muls

La Bucuresti, taxiul nu e un lux, desi tarifele au cam luat-o razna. Cu un transport public (tramvaie, autobuze, troleibuze) dat peste cap de santierele edilitare anapoda, cu un metrou avand prea putine trasee si relatii, taxiul ramane adesea singurul mijloc de deplasare cat de cat accesibil. Cat de cat, pentru ca nu e mereu la indemana. In preajma Craciunului, a fost evident, cererea era mult, foarte mult peste oferta firmelor de taximetrie, trebuind zeci de minute ca sa prinzi o masina. La fel, cand se strica vremea. Este limpede ca numarul de autorizatii (vreo 8.000, in Capitala) pentru aceasta prestatie e mult prea mic fata de solicitari. Si ca taximetria are inca loc de dezvoltare. Ce poate fi mai convingator decat faptul ca soferii doritori sa devina (sau sa ramana) taximetristi apeleaza la mitinguri si la alte forme de protest, spre a determina primarul general sa le elibereze autorizatii? Iar acesta refuza, invocand studii facute din birou. Singura care poate stabili de cate taxiuri e nevoie e piata. Echilibrul cerere/oferta. Un sofer ar trebui sa fie nebun sa cheltuiasca sume considerabile (acte, aparatura specifica etc.) spre a deveni taximetrist, daca n-ar exista clienti. A limita numarul taxiurilor e ca si cum un primar zarghit ar stabili el de cate cofetarii sau farmacii e nevoie in oras. Nu un edil hotaraste rentabilitatea sau falimentul unei prestatii, ci populatia.

Explicatia inghetarii autorizatiilor insa sta in interesele catorva mari firme, care controleaza domeniul, vrand
sa-l mulga singuri si, ca atare, inlaturand concurenta. Si care au usa deschisa (cu capul?) si la Primarie. Justificarea ca si in alte mari capitale se procedeaza asa e absurda. Pe acolo, locuitorii au alternativa unui transport in comun prompt si civilizat. Nu-i cazul Bucurestiului.

Urmărește-ne pe Google News