ComenteazăSebastian Dobrescu este un actor de 27 de ani care din 2012 a început să facă teatru senzorial, o manifestare artistică care presupune o interacțiune constantă cu spectatorul.
„Spectacolele de teatru senzorial nu se produc pe o scenă, ci pe un spațiu mai mare, un traseu pe care noi îl construim. E cam ca tunelul groazei, doar că nu e nimic de groază, nu sare nimeni la tine, ci te întâlnești cu tot felul de personaje și oameni care construiesc povestea și tu ești personajul principal în toată schema”, a povestit Sebastian.
Cum
să schimbi perspectiva
Când au demarat proiectul „Changing perspectives” prin Asociația Teatru Labirint, credeau că pandemia va strica totul din cauza restricțiilor. Au constatat însă că la atelierele de dans, ceramică, de artă plastică, teatru și muzică pe care le-au făcut online s-a produs treptat o conexiune cu fetele din centre.
Toate
aveau între 9
și 19 ani și proveneau
din medii vulnerabile, unele erau victime ale traficului de persoane,
și viața în centru a fost cu atât mai grea pentru
ele în
pandemie, din
cauza izolării.
Au gândit
trei trasee de teatru senzorial, unul dintre ele pornind de la
povestea unei fete din centru.
„Fata
se numea Diana și
avea o deficiență mentală. Noi am făcut
o poveste întreagă despre Diana prințesa războinică care a
plecat de la ea.
Pe parcursul piesei căutai, legat la ochi
și aflai povestea
ei, cu un mesaj
de empowerment. Te urca la etaj, apoi te scotea afară în părculețul
de lângă centru”, povestește
Sebastian.
Scopul
proiectului a fost de a le crește participantelor stima de sine,
încrederea și de a le da curajul pentru o viitoare viață
independentă.
„Am făcut niște exerciții esențiale bazate pe încrederea față de celălalt, pe a avea grijă de celălalt. Sunt niște exerciții foarte interesante care au un efect care poate să fie profund transformator”, mai spune Sebastian.
Tânărul actor a văzut cum treptat relațiile dintre fete au devenit mai strânse. „Era un grup de fete care stăteau de mult timp împreună și se cunoșteau, dar la un moment dat atinseseră un anumit punct de stagnare, de obișnuință una față de cealaltă. A fost minunat să văd că aceste piedici dispar și ajung să se cunoască din nou și ajung la altă armonie de grup.”
Sebastian
a simțit în ultimele luni că
există o nevoie foarte mare de proiecte pentru copiii din centrele
de plasament. „Nu sunt mulți oameni care
să lucreze cu aceste fete din centrele de plasament și cei care o
fac nu cred că încorporează atât de mult tehnici de artă. Noi
am decis să facem
o broșură, un fel de infografic cu detalii despre metodologia
folosită și
rezultate care să-i ajute și pe alții”,
a mai spus Sebastian Dobrescu.