Trei atlete din Kenya vor concura pentru Steaua și pentru România. „Alergi, mănânci și dormi!” este crezul pe care îl aduc la noi

Un bărbat se apleacă pe geamul mașinii lui Carol Șanta, singurul antrenor român „naturalizat” în Kenya. „E fratele meu”, mi-l prezintă kenyanul pe român. Râdem cu toții. 

Dacă oamenii ăștia ar fi fost reprezentanții oficiali ai continentelor de pe care vin, pagini sângeroase de istorie ar fi fost șterse. Prietenia europeano-africană de astăzi, din Iten, Kenya, încearcă să repare parte din trecutul care încă acoperă ca umbra unui copac bătrân toată Africa. 

Bani și oameni

Dar reconcilierea nu le iese întotdeauna. În continuare, antrenori europeni încearcă să pescuiască atleți kenyeni cu care să facă bani repede iar atleți kenyeni se mută de la un antrenor la altul, lăsând contracte și promisiuni în aer. Oamenii și relațiile.

Carol Șanta încearcă să-l ajute pe fratele kenyan să obțină viza. Bărbatul trecut de 40 de ani a ajutat mulți alți sportivi să crească. I-a găzduit în casa sa din munți, la 3000 de metri altitudine, i-a ajutat cu antrenamentele. „Acum are ambiția să concureze și el. A mai alergat în tinerețe. Dar trebuie și să ajungi la o competiție”, îmi explică antrenorul român. „Și are șanse?” „Toți au șanse”, spune Carol Șanta. 

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

Sunt atâția sportivi buni în Iten că singura diferență o face biletul de avion spre o competiție internațională.

Stella, una dintre kenyencele noastre

Pe fructele pasiunii încă verzi sunt picuri de rouă. Nici soarele nu e treaz când Stella iese la alergat. Până la șapte ea are deja 15 kilometri străbătuți pe ulițelele Itenului. Când lumina începe să dezvăluie culorile toamnei închise în pământul kenyan, sute de sportivi deja și-au terminat munca. 

Se antrenează de două ori pe zi, dimineața și după-amiaza, cu pauză de masă și recuperare. 

La primele ore Itenul arată ca intrările în fabricile comuniste la schimbul unu. Doar că în loc să meargă, toți aleargă. 

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Cei mai mulți dintre kenyeni s-au apucat de atletism de nevoie. Distanțele lungi și lipsa mijloacelor de transport i-a determinat de mici să alerge până la școală 6, 10, chiar 15 kilometri. Și eu am făcut naveta în timpul liceului. De la Timișești, satul meu, la Târgu Neamț sunt 14 kilometri pe care nu mi-a dat niciodată prin cap să-i alerg. În Kenya însă toți copiii aleargă: să se joace, să ajungă la magazin sau ca să aducă înapoi un vițel zburdalnic. Copii și oameni sunt mereu în aer liber. 

Casele lor sunt mici și improvizate, necuprinsul străzilor și al câmpurilor le găzduiește pasiunea pentru alergare.

Îmi doresc să îmi ajut părinții și să investesc în viitorul meu, pentru ca atunci când te retragi să ai totuși ceva. Și vreau să îi pot ajuta și pe atleții tineri, noile generații.

Stella:

În cămăruța pe care o împarte cu prietenul ei și cu o prietenă are pe perete agățate medaliile obținute, unele de la competiții din România. A terminat liceul și a plecat din satul ei aflat la 250 de kilometri de Iten ca să-și încerce norocul în lumea mare a atletismului. 

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Stella are doar 19 de ani, dar antrenorul ei, Carol Șanta, e convins că tânăra va urca pe marile podiumuri ale lumii.

Fata care vorbește de abia o auzi ar putea deveni eroina întregii Românii la Olimpiada din Tokyo de anul viitor. Tânăra a fost legitimată în urmă cu o lună la clubul Steaua și ar putea purta steagul României pe tricou la viitoarele competiții. Alături de ea, la clubul Steaua, au mai fost legitimate și Joan Chelimo și Delvine Meringor, alte două atlete din Kenya care lasă mult în urmă atleții europeni la competiții.

Mâncarea campionilor: mămăligă și legume

Wesley, prietenul Stellei, îmi arată cum se face ceaiul kenyan și apoi ugali, mămăliga albă fără sare a africanilor. Fetele chicotesc când el scoate făcălețul și arată cum învârte în mămăligă. 

Aici, în Iten, la 2.400 de metri altitudine, masa atleților este oricum foarte simplă și naturală. Nu stă nimeni să le calculeze proteinele și carbohidrații.

Mănâncă lucrurile cu care s-au obișnuit și mai ales, ce au. Mămăliga kenyană e nelipsită din alimentația tuturor și mănâncă multe verdețuri și legume. Carne, destul de rar. 

„Ele două când se întorc de la alergat, când termină antrenamentul, vin acasă, fac duș, beau un ceai și apoi stau în pat, să doarmă, să se relaxeze. Sunt alții care abia se întorc de la alergat, vin acasă și fac duș și apoi pleacă și umblă prin oraș. Nu se recuperează, nu se relaxează după. Dacă faci așa, n-o să reușești”, spune Wesley, cu tehnică de antrenor.

„Noi spunem că aici alergi, mănânci și dormi, nimic altceva”, mi-a spus și Richard Mucke, când mi-a făcut turul Centrului olimpic din Iten, o bază de antrenament pentru atleți. Din decembrie până în martie au toate camerele ocupate. 35 de camere cu două paturi, fără televizor și internet. Au programe de antrenament, sală de fitness, salon de fizioterapie, piscină, zonă de relaxare și sală de mese. 

Pentru câteva mii de euro primești îndrumare de la atleți cu experiență, cum e și Richard care astăzi aleargă doar ca să nu se îngrașe și pentru că îi place.

„În doi ani poți să concurezi și tu”, îmi face o analiză rapidă Richard.  Dar doar dacă nu uit de crezul kenyan „alergi, mănânci și dormi”.

Atleți din toată lumea vin să se antreneze la Iten

A înțeles asta și Filip, atlet profesionist din Portugalia. În urmă cu doi ani i-a povestit antrenorul lui de locul ăsta și a renunțat la o bursă în SUA ca să ajungă aici. Vine perioade scurte, de câteva săptămâni și de fiecare dată după ce se întoarce de la 2400 de metri altitudine la antrenamentul la nivelul mării, în Lisabona, simte diferența. 

Fiecare atlet e diferit. Unii au nevoie să se izoleze și să stea aici mai mult. Eu vin perioade mai scurte. Pe mine mă motivează iubita mea și familia mea. Aici înveți să fii umil și împăcat cu ce ai. Oamenii sunt foarte săraci, unii nu au bani nici să mănânce.

Filip:

Alți mzungu („om alb, european”) au înțeles că dacă vor să facă performanță trebuie să-și schimbe cu totul stilul de viață și s-au mutat în Iten. 

Julien Wanders este un elvețian de 23 de ani, care i-a petrecut pe ultimii cinci pe colinele prăfoase ale Itenului. Și au apărut și rezultatele: anul trecut a stabilit în Durban, Africa de Sud, un nou record european la cursa de 10 kilometri. Traseul lui răspunde și la o altă întrebare care a fost pusă întâi cu voce joasă și apoi răspicat și subversiv: au kenyenii un avantaj genetic?

O țară în care fairplayul e politică de stat

Hillary Kipchumba mi-a răspuns la întrebare în timp ce căutam să ajungem mai repede în parcul național din Kerio Valley. „Ne antrenăm la altitudine mare. Aici imediat simți durerea în mușchi la antrenamente. Competițiile nu sunt grele. Antrenamentele sunt grele. Dacă te antrenezi cum trebuie, câștigi cu ușurință”, spune tânărul de 28 de ani. Adaugă la astea strictețea programului. Când te antrenezi, doar te antrenezi. Nu ieși la plimbări, nu stai pe Whatsapp.

Încetinim mașina și la geamuri se adună femei cu tot felul de fructe necunoscute. E o zonă pomicolă renumită. Sunt sfătuită să nu cumpăr. Stomacul unui mzungu e sensibil și mai bine plec cu o poftă acasă decât cu o boală.

Pornim iar la drum și din loc în loc, pe drum, apar grupuri de oameni care se adună la vorbit. În aceste gheizere sociale remarc un grup format numai din femei. 

E un grup de întrajutorare. Femeile strâng bani și luna asta o ajută pe una să-și repare casa, luna cealaltă ajută o alta și tot așa…

Hillary:

Așa fac și atleții. După ce află succesul, se întorc acasă și încearcă să-i ajute pe micii sportivi. La competiția de 10K din Nigeria în luna mai, kenyanul Kenneth Kipkemoi s-a prăbușit înainte să treacă linia de finiș. Compatriotul Simon Cheprot și-a sacrificat cursa și l-a cărat aproape leșinat până la linia de sosire. Așa se întâmplă când fair-play-ul devine politică de stat.

Dar Kenya, chiar cu atâtea titluri și recorduri, nu și-a pierdut mințile. Campioni mondiali, care câștigă sute de mii de euro, stau în tabere de antrenament spartane, mănâncă puțin și simplu și n-au grija hainelor de firmă. 

Kenyenii au demonstrat în ultimii 30 de ani și după sute de medalii că simplitatea e cea care face performanță. Ruth Chepngetich, campioana mondială la maraton, mă privește cu niște ochi mari și face o pauză de nelămurire când o întreb ce strategie a avut în cursa teribilă de la Doha. „Strategia mea a fost… să câștig medalia de aur!”

Strategia Kenyei este să câștige toate medaliile de aur la atletism și pe drum să ne câștige și inimile. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro