4 comentarii- PRECIZARE: Relatăm despre moartea asistată întrucât este un subiect de mare complexitate umană, medicală și legală, care merită cunoscut de publicul nostru. Argumentele vin din toate taberele de experți, pro și contra.
- În primul episod din această serie, am vorbit cu dr. Erika Preisig din Elveția, care de mai bine de 15 ani asistă medical oameni care vor să moară.
- În cel de-al doilea episod, am prezentat povestea lui Jacqueline Jencquel, femeia care a anunțat public că intenționează să se sinucidă asistat în Elveția și care a militat mai mult de 15 ani pentru ca moartea asistată să fie legalizată în toată lumea.
- În cel de-al treilea episod, am continuat discuția despre moartea asistată printr-un dialog cu preotul Eugen Tănăsescu, care oferă perspectiva teologică asupra acestei practici, legalizată în cinci țări din Europa.
„Este nevoie de o aliere a mai multor părți – medicii, BOR, oameni care trec prin suferințe groaznice sau aparținători” pentru ca moartea asistată să fie o practică în România, crede unul dintre medicii care au discutat cu ziarul. Opiniile celor trei doctori sunt împărțite.
Dr. Ovidiu Palea lucrează în Anestezie, Terapie Intensivă și Terapia Durerii și consideră că un protocol de tipul „do not resuscitate” (nu resuscitați – n.r.), așa cum se întâmplă la nivel european, este potrivit pentru a respecta dorința unui pacient. De cealaltă parte, medicul Gheorghe Borcean, vicepreședintele Colegiul Medicilor, invocă religia creștină a poporului român și, implicit, a medicilor: „Doar Dumnezeu știe ce șanse de supraviețuire mai are un pacient”. Fie el și în stadiu terminal. Dr. Borcean nu crede că pacientul ar trebui să decidă singur asupra morții sale.
Un medic ATI la un spital din București – care a preferat să rămână anonim – trage o concluzie din cazurile pe care le-a întâlnit de-a lungul anilor în Terapie Intensivă:
Românilor nu le-a spus nimeni că vor muri la un moment dat și ei au crezut că sunt nemuritori.
Vă redăm răspunsurile celor trei medici care au fost de acord să facă un exercițiu moral și profesional vizavi de practica morții asistate sau a eutanasiei.
Libertatea: Dincolo de codul deontologic al medicilor din România, care interzice eutanasia, cum vă raportați dumneavoastră, la nivel personal, la această practică, precum și la moartea asistată?
Dr. Palea: Cred că este un pod mult prea îndepărtat pentru medicina românească să abordăm subiectul ăsta, pentru că noi nu facem lucruri de bază. Prima etapă majoră pe care trebuie să o facem este să acceptăm că pacientul poate decide că nu mai vrea să fie ajutat, să aleagă că nu vrea să fie intubat sau resuscitat.
Asta ar fi pentru pacienți cel mai mare bine pe care l-am putea face într-o societate ca a noastră, în care pur și simplu sunt mii de pacienți care mor chinuiți.
Ne trebuie un cod cum e cel implementat în Europa și-n țările avansate, de do not resuscitate (nu resuscitați, n.r.). Pentru că sunt pacienți cu boli în faze terminale care nu mai vor să trăiască un chin. Și care știu că, dacă sunt resuscitați și intubați, și cu compresii, și cu șocuri electrice, șansa să se trezească și să fie iar bine este absolut infimă. Și atunci mi se pare normal și de bun-simț să decid, ca pacient, ce vreau să mi se facă.
„Medicul să nu răspundă unei directive anticipate a pacientului de a nu fi resuscitat”
Dr. Borcean: Nu este relevant cum mă raportez eu ca medic sau ca persoană, este relevant că în interiorul Colegiului Medicilor există deja o temă de reflexie, de dezbatere pe niște modificări ale codului deontologic, eventual ale legislației, care să dea medicului posibilitatea să nu răspundă unor astfel de solicitări. Să nu răspundă unei directive anticipate a pacientului de a nu fi resuscitat, de a i se curma viața.
Opinia mea, pe care încerc să o induc în colegiu, este ca medicul să poată, din obiecțiile de conștiință, să nu răspundă acestei solicitări de sinucidere asistată, de eutanasie, de neresuscitare.
Lucrurile evoluează în sensul ăsta, că pacientul ar putea să obțină independență sau autonomie în ceea ce privește sfârșitul vieții sale. Noi am învățat la jurământul lui Hippocrate de 400 de ani înainte de Hristos că nici nu vom pune la îndemână pacientului otrăvuri și mijloace de a-și lua viața.
Precizare: După apariția articolului, surse din Colegiul Medicilor au precizat pentru Libertatea că opinia doctorului Borcean nu angajează în niciun fel opinia Colegiului.
„Românii nu pot să accepte că moartea e un eveniment posibil vreodată”
Medic ATI la un spital din București: E important de știut că românii nu au fost niciodată pregătiți pentru moarte. De mici nu au fost învățați că pot muri, nu le-a spus nimeni că vor muri la un moment dat și ei au crezut că sunt nemuritori. Ăsta e și sentimentul pe care îl avem când vorbim despre moarte în Terapie Intensivă: oamenii pur și simplu nu vor să accepte acest eveniment ca fiind posibil vreodată.
Mie mi se pare important să existe acest instrument pentru persoanele care au nevoie de asta. Nu cred că responsabilitatea ar trebui să fie pusă pe un singur medic, întotdeauna ar trebui să existe minimum trei medici într-un soi de consiliu, care să își asume responsabilitatea în mod egal pentru a încuviința acest fapt. Asta în situațiile în care pacientul zice: „eu vreau să-mi asigurați condițiile să mor, pentru că nu mai pot, pentru că sunt disfuncțional complet și nu mai pot să trăiesc”. Nu vorbim despre pacienți care sunt sănătoși, dar își doresc să moară.
„Nu cred că o să apuc să văd eutanasie în România”
– Care sunt plusurile și minusurile acestei practici?
Dr. Palea: Există mituri medicale și până ieșim din ele durează. În plus, îți trebuie modele. Nu cred că în generația mea, eu având 50 și un pic de ani, o să apucăm să avem eutanasie în România. Dar aș vrea să sper că măcar în zece ani vom avea do not resuscitate. Pacientul să aibă dreptul să aleagă să nu fie resuscitat.
Ușurează foarte mult și familia. La un pacient în comă, întrebi familia: ce facem mai departe? Și familia spune: „Ce să facem? Salveaz-o pe mama”, adică ține-o pe mama în viață. Dar dacă pacientul spune dinainte nu mă resuscitați, lăsați-mă în pace, familia nu mai are nicio presiune morală că n-a făcut totul pentru mama.
Pe de altă parte, și medicul trebuie să poată alege să nu facă lucrul ăsta. Pentru că și noi avem limitări religioase și culturale.
„Eutanasia este împotriva a tot ceea ce este mintea omului și a medicului”
Dr. Borcean: Nu există plusurile practicii. Nu poți evalua pe cântar, pe două talere diferite, să spui care este mai bine și care este mai rău despre o chestie care profund este imorală, ilegală, împotriva a tot ceea ce este mintea omului și a medicului. Sigur că ar putea să zică cineva „da, domne, nu mai cheltuim bani și resurse materiale și umane pe unul care oricum nu mai are șanse de supraviețuire”. Doar Dumnezeu știe dacă mai are șanse de supraviețuire.
Noi suntem eminamente un popor creștin, toți suntem crescuți în această credință, care este în gena noastră, credința creștin-ortodoxă. Evident că ea influențează. Trendul actual este acela să ne orientăm către altceva, ceva care este politic corect, spre nou, spre revoluție și să spunem că Dumnezeu nu există. Ba există! Sunt trei piloni pe care se sprijină civilizația europeană, indiferent că recunoaștem sau nu: filosofia greacă, dreptul roman și credința creștină. Atunci nu putem spune că noi, medicii români, suntem altfel.
„Să-i oprim suferința e cel mai frumos lucru pe care-l putem face”
Dr. ATI: Există un singur plus: o creștere a calității îngrijirilor medicale, pentru că moartea asistată înseamnă o lărgire a ofertei medicale pe care am avea-o pentru pacienții noștri. Putem pur și simplu să îi oprim complet suferința, iar acesta este cel mai frumos lucru pe care îl putem face.
O mai bună calitate a vieții pacienților, dar și a aparținătorilor. Trebuie să ținem cont și de cercul de oameni din jurul pacientului, pentru că, dacă tu ai lângă tine un om care se chinuie de durere, asta te poate îmbolnăvi și pe tine, fizic sau psihic.
Cât despre minusuri, nu ar trebui să existe niciun dezavantaj, dacă există mai multe filtre care să acorde un mecanism de feedback și de control, pentru că asta ar preveni abuzurile și suprasolicitarea.
„Suntem în urmă la capitolul îngrijiri paliative și terapia durerii”
– Terapia durerii, precum și paliația sunt de multe ori inexistente în România. Cum vedeți cazurile pacienților aflați în stadii terminale și care și-ar dori să aleagă moartea asistată?
Dr. Palea: Centre de paliație nu prea avem, tehnici de paliație, foarte puține, și lumea se uită cu coada ochiului, până când ai pe cineva în familie și îți dai seama că nu ai unde să mergi și nu ai ce să faci cu pacientul.
Suntem în urmă și la capitolul îngrijiri paliative și terapia durerii. Înțelegem greșit inclusiv administrarea narcoticelor, avem o cultură foarte antinarcotică, ceea ce este bine în rândul oamenilor sănătoși, dar pe de altă parte, narcoticele fac parte dintr-un tratament necesar când ai dureri foarte mari.
Nouă ne e frică de procese și de ziare și atunci toată lumea practică o medicină cât de sigură pentru el, ca medic, ca profesie, și în mod secundar pentru pacient.
„Un sfârșit creștinesc, neînfruntat, fără durere”
Dr. Borcean: Există astăzi o sumedenie de terapii, medicina a evoluat foarte mult. Există sedarea profundă și finală, care se decide tot împreună cu acel pacient și cu familia sa. Există morfină, care i se dă în doza cât să nu-i inhibe respirația și el să treacă fără dureri. Ăsta este „un sfârșit creștinesc, neînfruntat, fără durere”, cum spune Liturghia lui Ioan Gură de Aur. Lumea nu are atât spaima de moarte, ci de ceea ce se întâmplă în preajma morții, de durere. Există posibilitatea asta și nu-i scurtezi viața. Cu condiția să continue să primească lichide, să primească oxigen, doar că este sedat la limita insensibilității durerii până în ultima clipă. Ați văzut cum arată certificatul de deces al reginei Elisabeta? Cauza morții: vârsta înaintată. De o decență rară.
„Medicii care nu înțeleg durerea unui pacient nu au avut cazuri grave”
Dr. ATI: Ca să fiu foarte sincer, nici nu cred că ar fi foarte mulți care ar beneficia de această metodă, pentru că metodele actuale de vindecare sau ameliorare a durerii sunt mult îmbunătățite față de cum erau înainte. Dacă la nivel de sistem s-ar încuraja și investi în Terapia Durerii, atunci noi nu am mai avea atât de mulți oameni care ar aluneca în dureri cronice irecuperabile.
Este extrem de frustrant pentru un medic să nu poată să-i asigure confortul pacientului său. Iar colegii care vorbesc relaxați că nu avem nevoie de așa ceva sunt cei care, de fapt, nu au fost la suferința bolnavului și nu au avut cazuri atât de grave. E ușor să spui că luăm niște pastiluțe și nu mai are de ce să ne doară. Dar când stai lângă omul ăla și vezi cât de atroce poate fi durerea, s-ar putea să-ți schimbi un pic părerea.
Alierea din mai multe părți: „medicii, BOR, oameni care trec prin suferințe groaznice sau aparținători”
– Ați întâlnit pacienți care și-au dorit asta? Ce le-ați spus?
Dr. Palea: Da. Am avut inclusiv un pacient venit din străinătate în România, ca să moară acasă și m-a rugat dacă pot să-l asist. I-am spus că este exclus și că nu se poate face așa ceva în România, în clipa de față.
Toți aproximăm cam cât mai trăiește un pacient, dar este o ghiceală educată și de multe ori acea ghiceală e pe lângă. De aceea, toate deciziile astea trebuie evaluate și în niște comisii medicale complexe, în care toată luma își asumă și semnează și ia decizii în cunoștință de cauză, alături de pacient. Nu este un proces chiar alb-negru.
Dr. Borcean: Am peste 40 de ani de chirurgie, am întâlnit pacienți care la modul afirmativ ziceau: mai bine de m-ar lua Dumnezeu, dar niciodată n-am întâlnit pacienți care mi-au spus: domne, omoară-mă tu, fă-mi ceva!
Astăzi există mijloace. În locul eutanasiei se pune medicina paliativă, se pune însoțirea pacientului până la ultima respirație a sa, susținerea familiei celui care se va duce. Sunt multe alternative în locul acestei practici despre care mă întrebați astăzi.
Dr. ATI: Nu. În România, legal nu avem voie să omorâm pe nimeni, să întrerupem niciun fel de suport vital, cu excepția unei singure situații. Este vorba despre pacientul care se află în moarte cerebrală, adică pacientul deja decedat din punct de vedere legal, la care familia refuză recoltarea de organe. Ăsta este singurul moment în care noi putem să încetăm suportul vital complet.
Dar nici pacienții, nici medicii nu sunt pregătiți cu moartea. Iar mentalitatea populației nu se va schimba prin simplul fapt că dai o lege și apoi practica devine legală.
Putem urma același model pe care l-a aplicat România în ceea ce privește transplantul. A venit părintele Teoctist, capul BOR, care a zis că donarea de organe nu este anti Dumnezeu. Este nevoie de o aliere a mai multor părți – medicii, BOR, oameni care trec prin suferințe groaznice sau aparținători.