Trei momente de neuitat din 2021 cu străinii invizibili care ne ridică blocurile și ne taie găinile în abatoare

„Suntem prieteni, ești cea mai bună prietenă a mea”, sunt cuvinte pe care, în ultimii ani, le-am auzit mai des într-o engleză încercată și din gura unor străini care mă știau de câteva zile. Am întâlnit zeci și zeci de grupuri de „invizibili” cu ochi migdalați care ne clădesc țara și pe care ar trebui, poate, să-i întrebăm mai des cum le e în România. 

Record de muncitori care au putut veni în 2021

La sfârșitul anului trecut aveam 68.000 de muncitori din țări din afara UE. O parte din ei au plecat deja, iar mulți alții le-au luat locul celor pentru care țara noastră înseamnă de cele mai multe ori doar un popas de 2 ani. 

În 2021, guvernanții au aprobat ca un număr record de 50.000 de străini să fie admiși pentru a stăvili criza angajaților de pe piața muncii. O parte sunt deja aici, izolează blocuri comuniste, ne prepară mâncarea în bucătăriile restaurantelor, ne schimbă așternuturile ori ne asfaltează drumurile. Iar cel mai adesea sunt dați la televizor în timp ce se bucură de banii cu care munca lor este răsplătită în România.

Recomandări

Anchetă la Castelul Peleș după dezvăluirile Libertatea. Corpul de control al Ministerului Culturii a cerut actele contabile din 2019 și documente interne. Mărturia unui turist șocat de hoția angajaților

Dar asta nu le știrbește din nerăbdarea de a-și spune povestea, de a fi ascultați și văzuți. În jocul subtil al sorții, în care niciodată nu știi cine dă și cine primește, am trăit momente pe care le voi căra mereu cu mine, ca o danie caldă de la zeii Orientului. 

Momo cu legume și curajul de a emigra

Povestea începe în Belgia, cu amintirile unui nepalez care muncise înainte în Oradea și în București. „În România, noi nu aveam niciodată șansa de a ocupa pozițiile cele mai bune. Aici deja mă antrenez să fiu manager de restaurant”, îmi spune, într-o zi călduroasă de iulie, Prajwal. 

Pentru mine e capăt de zi, pentru prietenul meu nepalez e începutul unei seri aglomerate în restaurantul fratelui său din Heist-op-den-Berg, un orășel belgian aruncat undeva între Bruxelles și Anvers. 

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: candidații cu cele mai mari șanse să intre în turul 2

Prajwal a venit pentru a-și trăi visul românesc în decembrie 2015. În vara lui 2020 s-a urcat din nou într-un avion, de data asta spre Belgia, după 5 ani munciți în două restaurante de sushi, unul în Oradea, iar celălalt în București.

Deși cuvintele românești i se scurg cu dificultate de pe limbă, Prajwal își povestește dilema. 

„Unde voi ajunge dacă aleg să rămân aici?”, s-a întrebat de multe ori cât încă era în România. 

Discuția s-a prelungit, pe marginea mesei încărcate cu curry nepalez și momo, găluște tradiționale cu legume, din bucătăria lui Prajwal.

„Când e greu, apreciezi mai mult acele lucruri mici care-ți aduc puțină fericire”, mi-a spus amicul meu nepalez cu seninătatea unui om care s-a desprins mental de dezamăgirea visului românesc neîmplinit. 

Recomandări

Filmul intervenției medicale în cazul lui Silviu Prigoană, prezentat pas cu pas de DSU: „Au efectuat fără oprire manevrele de resuscitare”

Când am ieșit din bucătăria sa m-a luat frigul. Afară era o minune de apus, dar eu mi-am dat seama ce mă lovise la fraza lui. Pentru prietenul meu nepalez, dezamăgirile aveau același sens și culoare ca și pentru mine, o tânără est-europeană. Și nu era vorba doar de a merge dintr-o țară în necaz către una mai bogată, ci și de cuvântul „posibilități”. În bucătăria lui Prajwal am vorbit, fără să-mi dau seama, despre același conflict interior care macină generația tânără a României. 

„Vreau să-ți spun adevărul, pentru că m-ai ascultat”

La 26 de ani, Jahid a venit din Bangladesh pentru a munci într-un abator de pui din Boldești-Scăeni. El și prietenii săi munceau la tăiat. Tăiau găini. 

Două luni mai târziu, tânărul muncitor bengalez era ascuns, împreună cu zeci de migranți din toată lumea, în remorca unui TIR care trecea în tăcere frontiera dintre România și Ungaria.

„Te consider o prietenă extrem de apropiată. Așa că vreau să-ți spun adevărul”, mi-a scris într-o după-amiază Jahid. Ne văzusem o singură dată, pe o alee de la ieșirea din București spre Cățelu. Atunci tocmai își dăduse demisia de la abator împreună cu alți 43 de muncitori bengalezi. Nu avea permis de ședere și viza îi expira în câteva zile. Iar birocrația românească era imposibil de pătruns pentru el. Era derutat. Unde să meargă? A ajuns la Timișoara și după câteva eșecuri a fugit cu traficanții de migranți în Italia.

Probabil că întâlnirea cu mine a fost pentru el una dintre puținele ocazii, așezate, în care cineva din țara asta l-a auzit. Fără să se grăbească. O oficialitate neoficială, cum e presa, totuși l-a auzit. Fericirea de a vorbi în tihnă, care îl înconjura pe Jahid, mi-a sugerat cât de grăbit, pînă la dispariția contururilor din cauza vitezei, până la invizibil, poate să fie un străin în România.  

La jumătate de an după fuga lui, am tradus în engleză articolul din Libertatea și i l-am trimis. L-a depus la comisia taberei de refugiați din Udine pentru a obține protecție în Italia. Acum, Jahid și-a luat o bicicletă și livrează mâncare în Milano. Sper pentru el să fie văzut. 

Sărbătoarea Dashain în Jilava

Pe masă sunt îngrămădite zeci de feluri de mâncare cu nume imposibil de pronunțat, iar Roshan ne trage scaunele și ne invită să ne alăturăm cinei de Dashain, o importantă sărbătoare hindu în Nepal și India. 

Roshan e singurul rămas treaz, în cele trei dormitoare ale casei se odihnesc în jur de 20 dintre colegii săi nepalezi de la o fabrică de mobilă de lângă București.

Roshan nu și-a permis să plătească cei 100 de lei pentru petrecerea organizată de comunitatea nepaleză de Dashain. Așa că și-a organizat propria sărbătoare. Împreună cu colegii de muncă, în casa pe care o împart cu toții în Jilava.

„Trebuie să accepți mâncare noastră. Ești oaspetele meu, vreau să te bucuri de sărbătoare”, îmi scrisese Roshan, când l-am întrebat dacă ar trebui să aduc ceva pentru masa de Dashain.

Am ajuns greu, din cauza traficului. Oare petrecerea se terminase? Când am intrat în casă am întrezărit câțiva oameni dormind, unul încă treaz și zeci de porții colorate, cruțate pentru mine, ca să nu rămân nemâncată. Și mirosul. Mirosul de neuitat al omeniei, care venea tocmai din Himalaya. 

*

Dacă doriți să citiți câteva dintre poveștilor migranților muncitori în România:

“Am venit aici să muncim, nu să mâncăm de la Crucea Roșie”. Disperarea a 45 de muncitori egipteni și tunisieni din Sibiu, abandonați de un afacerist care escrochează dându-se vărul lui Raed Arafat (I)

“Suntem tratați ca niște câini”. Mărturia lui Nuwan, unul dintre cei 44 de srilankezi de la Botoșani concediați pentru că au stat în izolare alături de suspecți de COVID-19

Saga umilinței. 36 de muncitori srilankezi, concediați de la o fabrică din Botoșani, au fost abandonați pe Otopeni, după ce au fost plimbați opt ore cu autocarul. „Nu-i treaba noastră că s-a închis aeroportul din Sri Lanka”

Fuga unui muncitor străin dintr-un abator românesc până într-o tabără de refugiați din vestul Europei

10 indieni, deportați, după ce au lucrat ilegal la drumul din Bonțida. Patronul „n-a fost atent să le facă formele”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro