Comentează- Până în luna august, peste 1,6 milioane de ucraineni au sosit în România, dintre care aproximativ 84.662 se aflau încă în țară, conform UNICEF.
La începutul lunii aprilie, am cunoscut-o pe Valeria, o tânără energică din orașul Zaporojie. S-a stabilit în Timișoara, și-a găsit un loc de muncă, unde a fost pentru prima dată avansată după o săptămână.
În primăvară, am petrecut o zi cu ea, la muncă și în noul „acasă” din orașul de pe Bega. Locuia atunci împreună cu mama ei și o prietenă cu care plecase din Ucraina. Am revenit pentru a vedea ce s-a schimbat în viața ei de atunci.
Valeria și „afacerea de familie”
„Încă suntem aici, dar am schimbat apartamentul”, mi-a răspuns la primul mesaj. „A venit și tatăl meu aici, așa că mai avem o mașină cu plăcuțe ucrainene în Timișoara. :) Toată familia mea lucrează la Box Elyte (o fabrică producătoare de ambalaje pentru ciocolaterii și patiserii – n.a.). Acum e o afacere de familie”, termină mesajul râzând Valeria.
Libertatea: Când a venit și tatăl tău la Timișoara și cum a fost revederea?
Valeria: Tatăl meu are acum 61 de ani, peste o lună va împlini 62. Conform legii, putea veni, dar avea grijă de bunica noastră bolnavă. Din păcate, la sfârșitul lunii iulie, ea a murit și nu am putut merge să fim acolo în acea zi grea, pentru că pentru a merge în acea parte a Ucrainei este nevoie de aproape 4 zile, doar pentru dus.
Însă la începutul lunii august am avut o vacanță care era plănuită cu mult timp înainte. Deoarece logodnicul meu locuiește acum la Kiev, am decis să merg să stau cu el o săptămână, iar la sfârșitul vacanței să vină și tata la Kiev cu mașina. Apoi, am călătorit împreună spre Timișoara. În total, drumul nostru a fost de 1.780 de kilometri. Din 10 august suntem aici împreună.
Și-a adus și prietena din Turcia
– Spuneai că v-ați mutat. Acum locuiești doar tu cu părinții tăi?
– Da, Lidia, vecina care a venit cu mine și mama, s-a mutat în Cehia în aprilie. De atunci am locuit doar eu cu mama mea și, desigur, cu pisica noastră Kilka.
Când am decis să-l aducem aici pe tatăl nostru, am primit și un mesaj de la cea mai bună prietenă a mea, Alina. Ea este ca o soră pentru mine. Când a început războiul, s-a mutat în Turcia pentru a lucra ca ghid turistic. Se gândea să rămână acolo câteva luni (pentru că am crezut că războiul ar trebui să se termine în curând).
Dar războiul nu s-a terminat. Dimpotrivă, deoarece suntem din Zaporojie, a început să fie și mai periculos acolo. Așa că am invitat-o și pe ea să vină la Timișoara. Pentru că acum suntem patru adulți, am încercat să găsim un apartament mai mare. Continui să spun că sunt foarte norocoasă.
– Cum ați găsit apartamentul și cum v-ați mutat?
– Într-o dimineață, am văzut pe Telegram postarea unei familii ucrainene care stătea în acest apartament. Este un apartament foarte mare și frumos. Familia scria că se mută în Germania și că apartamentul va fi gol. I-am scris imediat proprietarului apartamentului și în aceeași zi am convenit că ne mutăm. Este la două blocuri distanță de cazarea noastră anterioară, deci nu am schimbat cartierul.
Și vreau să spun că sunt foarte norocoasă că am găsit compania în care lucrez. În șase luni am început să fim prieteni adevărați. Nu vorbim doar despre job, ne petrecem timp împreună și după muncă.
Ei nu cred că suntem refugiați, iar asta este atât de important. Pentru ei suntem doar niște oameni drăguți.
Proprietarii Box Elyte au făcut niște lucruri uimitoare pentru noi: au găsit un instructor de conducere care vorbește engleză și mi-au plătit lecțiile de conducere, mi-au dat o mașină să conduc, când a venit tatăl meu, i-au dat de lucru în două zile. Și acum vine Alina și au spus: fără întrebări, poate să vină să lucreze, vom ajuta. Nu-mi vine să cred că există oameni atât de drăguți. Este adorabil!
„Sunt îndrăgostită de Timișoara, dar acasă e acasă”
– Ce planuri aveți, vă gândiți să rămâneți pentru o perioadă mai lungă în România?
– Am vrea să fim acasă. Sunt foarte îndrăgostită de Timișoara, de meseria mea, de oamenii de aici. Dar acasă este acasă. Și mai am un motiv uriaș: iubitul meu nu mai este iubitul meu, acum el este logodnicul meu! M-a cerut în căsătorie când l-am vizitat în Kiev. Însă acasă, în Zaporojie, este foarte periculos. Nu-mi pot lăsa părinții singuri aici, nu putem să ne întoarcem încă.
De asemenea, acum avem mult de lucru în compania noastră. Până la primăvară este sezonul de vârf. Nu pot să plec și să-mi las prietenii singuri. Deci, cu siguranță, până în primăvară suntem aici… și după aceea ne vom gândi.
Acum maximumul planurilor mele e pentru luna viitoare. Și, sinceră să fiu, sunt mai fericită așa. Viața îți dă mai mult dacă aștepți mai puțin.
Volodymyr vorbește aproape zilnic cu familia din Ucraina
Volodymyr Tymoshenko, 27 de ani, din Kiev, este student la Universitatea București, unde urmează un program de master. Când a început războiul, era deja student în România, însă nu se gândea că va trebui să trăiască într-o țară vecină, fără să se poată întoarce nici măcar în vizită acasă.
Am vorbit cu Volodymyr imediat după ce Rusia a atacat Ucraina. Zilele trecute, la 6 luni distanță, l-am întrebat ce mai face. A avut o vară lungă, în care nu a putut merge acasă. În Ucraina e familia lui: mama, bunica și doi frați, unul de 19 și altul de 26 de ani. Când vorbește, folosește des cuvântul „deocamdată” în răspunsurile lui. Incertitudinea cu care a venit războiul e o realitate cu care a început să trăiască. E precaut când își alege vorbele și are grijă să nu cadă pradă cuvintelor mari.
Libertatea: Cum te simți în România după aceste 6 luni de când a început războiul în țara ta?
Volodymyr Tymoshenko: Vara nu a fost prea plăcută sau fructuoasă. Să petreci o vacanță întreagă de vară fără a-ți putea vedea familia și prietenii nu este niciodată plăcut. Sunt, de asemenea, destul de singur aici, pentru că nu-mi pot face prieteni la fel de ușor.
Din fericire, anul universitar începe în curând și voi fi printre colegii mei, ocupat cu studiile. De asemenea, sunt bucuros și recunoscător că acum am un loc de muncă și că mă pot întreține și pot chiar să trimit ceva familiei mele.
– Cum păstrezi legătura cu familia ta și cum se simt ei?
– Familia mea este împărțită între Kiev și Lviv. Mamei mele îi place în Lviv și, în general, se descurcă bine, face voluntariat și participă la unele evenimente culturale. Frații mei însă nu împărtășesc entuziasmul ei și sunt obosiți și frustrați. Țin legătura cu ei prin Telegram tot timpul și îi sun în fiecare săptămână.
– Ce gânduri ai cu privire la viitor? Care sunt intențiile tale și ce părere ai despre cum stau lucrurile în Ucraina în acest moment?
– Lucrurile sunt mai bune decât ar fi putut fi fără ajutorul masiv din partea aliaților. Și există tendințe bune și realizări semnificative. Cu toate acestea, nu se va termina foarte curând.
Dar nu voi specula despre viitorul țării pentru că nici măcar nu știu despre cum va fi al meu. Vreau doar să cred că vom avea un viitor… pentru că, după cum știți, mii de oameni și-au pierdut viața și nu vor fi aici să vadă ce ne va aduce viitorul.
Nadia: „Sunt foarte fericită că astăzi nu a explodat nicio bombă în Ucraina”
Zeci de persoane s-au transferat la începutul războiului de la fabrica de cabluri auto Leoni din Ucraina la cea din România. În prezent, 25 de persoane mai lucrează în România, declară pentru ziar reprezentanții firmei.
„Ce știm despre colegele care au plecat este că fie s-au întors în Ucraina, fie au plecat în alte țări (unde aveau, de exemplu, rude)”, spune purtătorul de cuvânt al fabricii.
În luna martie am fost la sediul din Bistrița, unde am cunoscut-o pe Nadia. Încă lucrează acolo, în cadrul departamentului de logistică. Production Planner VCM scrie în dreptul funcției, într-un limbaj corporatist. Practic, femeia analizează cererile venite de la clienți și participă la propunerile planului de producție. Totodată, se ocupă și cu plasarea comenzilor interne către liniile de producție.
Am vorbit telefonic cu Nadia, pentru a vedea ce mai face. Acum, pe lângă jobul de la Leoni, mai are și un job part-time: „într-un butic, e un job mai creativ, e hobby-ul meu și un pic de relaxare”, spune ea.
„Sunt foarte fericită că astăzi nu a explodat nicio bombă în Ucraina”, răspunde Nadia la întrebarea cum se simte.
Viitorul – de la o zi la alta
Băiatul ei, cu care a venit în România, este acum student în anul al doilea la o universitate din Ucraina. Urmează cursurile exclusiv online.
„Nu știu ce urmează. E foarte complicat, nu mi-am văzut familia, colegii, prietenii de foarte mult timp”. Ca și în martie, vorbește zilnic cu soțul ei rămas în Ucraina, iar primele vești pe care le schimbă nu sunt legate de cum sunt ei, ci de cum este țara lor.
Când a venit în România, în luna martie, avea un contract de 9 luni la fabrica Leoni. Nu știe ce va face după ce vor trece toate aceste luni. Colega și prietena ei, Katerina, s-a întors în luna august în Ucraina. „Nu ne mai vedem fizic, dar internetul ne ajută. Ne trimite poze, păstrăm legătura telefonic”, explică ea.
De la 1 septembrie s-a mutat din hotelul care le-a fost pus la dispoziție de angajator. Acum are un apartament închiriat, doar pentru ea și fiul ei. Iar viitorul îl calculează de la o zi la alta. „Asta este viața, trebuie să trăim aceste momente, iar viitorul îl știe doar Dumnezeu”.