ComenteazăOxana e jurnalist economic la o agenție de știri din Kiev. De la începutul lui martie, lucrează din București, unde s-a refugiat cu mama ei și cu fiul cel mic. Am cunoscut-o documentând poveștile refugiaților care stau în căminul studențesc din Grozăvești. Inițial a fost reticentă în a da un interviu. „Presă cu presă, nu merge”, a spus Oxana.
După câteva zile, ne-a trimis însă următorul mesaj. „Am ajuns azi, întâmplător, în fața Ambasadei Rusiei. Și am decis să vorbesc cu voi. Dar nu vor fi doar poveștile mele, ci și ale colegilor mei”.
Peste 3,1 milioane de persoane au plecat din Ucraina de la începerea războiului până pe 16 martie.
Redăm mărturia Oxanei la persoana întâi, așa cum ne-a narat-o ea într-o grădină din București, unde a venit însoțită de fiul ei, Iuri, un băiețel slăbuț, cu ochi negri, curioși. Oxana are părul cărunt, cu cărare pe mijloc, și aceeași privire curioasă și luminoasă, ca Iuri. În timp ce mama lui continuă să scrie știri economice dintr-un hub de birouri din București, băiatul „merge” în continuare la școală, dar pe online.
„Mamă, e război”
Fiul meu cel mare este încă la Kiev. El este voluntar, are 24 de ani. Acum toți sunt voluntari, dar nu toți la arme. Unii trebuie să ia alimente și să le aducă bătrânilor, să le împartă la adrese bine știute.
Băiatul este inginer și el m-a trezit la 4-5 dimineața, pe 24 februarie, să-mi spună „mamă, e război”.
De-atunci fiecare dimineață, mă scol și citesc știrile de la Kiev, despre bombardamente și sirene, fie că eram acolo, fie că am ajuns aici.
Prima oară am rămas la Kiev, unde ne-am adăpostit în subsolul unei grădinițe din oraș.
Noi stăteam în nordul orașului, undeva aproape de Babin Iar, acolo unde turnul televiziunii a fost lovit de o rachetă. Și prin nord au venit și atacurile, prin zona de la Cernobîl, una mai puțin locuită.
Ne-a convenit să stăm în acea grădiniță. Condițiile erau mult mai bune decât la metrou. Plus că era mult mai aproape de casă, puteam merge acasă, unde aveam lumină – acolo era întuneric în subsol – și să ne adăpostim repede în caz de alarmă aeriană.
„Pâine nu găseai”
Sigur, cine nu a venit cu salteaua de acasă a trebuit să stea și să doarmă în pătuțurile alea mici de grădiniță, aduse din internatul copiilor.
Nici nu am putut să dormim acolo la început, primele trei nopți nu s-a dormit deloc, alarmele sunau la 30 minute.
În primele zile, 2-3 zile, magazinele au fost închise. Apoi s-au format cozi. Iar lumea voia pâine. Pâine nu găseai deloc. Carne nu găseai. Așa că s-au făcut echipe de voluntari care aduceau pâine și carne prin oraș.
„Gata, trebuie să plecăm”
Mama mea a fost cel mai greu de convins să plece. În prima zi, voluntarii au venit la ea și au zis că au găsit mai multe opțiuni de a se refugia în partea central-vestică a Ucrainei, la Jitomir sau Vinniția. N-a vrut. Apoi i-am găsit și eu un sanatoriu în care să stea la Lvov. A refuzat și varianta asta. Uite, mamă, te duci acolo, stai o lună, te și tratezi… „Nu, eu rămân la Kiev”, a fost ea, la început, tare pe poziții.
Apoi, într-o dimineață, în care au fost atacuri asupra unor blocuri din Kiev, chiar mama ne-a sculat la 5 dimineața și a zis: „Gata, trebuie să plecăm. Omul ăsta (n.r. – Vladimir Putin) e dus cu capul”. Era 5 martie. Am stat 9 zile la Kiev până să plecăm. Asta ne-am dat seama acum, în România, că acolo oricum nu prea știam în ce zi suntem.
Când ne-am hotărât să plecăm, ne-am dus la gară. Erau două opțiuni. Să așteptăm trenurile supraaglomerate de Lvov, șanse mari să nu prindem loc, sau să mergem la sigur către Kamianeț-Podilski, oraș aflat spre România. Am ales Kamianeț (n.r. – Camenița în română) pentru că aveam niște cunoscuți acolo la care ne-am fi putut adăposti.
Însă când am ajuns și am zis să rămânem, mama a zis iar „nu, nu stăm nicăieri, hai să mergem mai departe!”. Și ne-am dus spre graniță.
Pe 6 am trecut, ne-au ajutat mult voluntarii, ne-au arătat pe unde s-o luăm. Mama voia să meargă la fiul ei, fratele meu, din Canada. Însă canadienii nu permiteau accesul refugiaților fără viză. Eu nu aveam, mama și fiul meu Iura aveau. Așa că am luat-o spre București. Acum, de-aici, am putea să mergem în Slovacia. Sigur, dacă vrea mama. Nu e decizia noastră, e a ei (râde).
„China vede Rusia drept o piață”
- Ca jurnalist economic, Oxana are o înțelegere diferită a pericolelor care amenință Ucraina. De pildă, nu i se pare plauzibilă o intervenția a Chinei, în favoarea Rusiei.
China vede Rusia drept o piață. Ei nu le oferă ajutor direct.
China are un model pe care îl folosește și în restul lumii, în special în Africa. Ei vin cu totul, de la oameni la materiale, tu dai banul. În Africa sapă pământul, fac drumuri, investiții.
China nu o să se bage, nu o să se amestece, doar o să urmărească, ei oricum câștigă dacă se bagă sau nu se bagă. Rușii vor trece pe sistemul financiar chinezesc cât timp Visa și Mastercardul nu vor fi acceptate în Rusia. Chinezii o să vândă. Una e să faci înțelegeri, să ajuți, alta e să vinzi. Rusia e o piață mare, logic că vor avea un interes major acolo. Însă nu cel mai mare, nu uitați că Bangladeshul are o populație mai mare decât Rusia.
Viața într-o redacție în plin război
Colegii mei continuă să muncească în redacția lor. Merg la conferințele de presă. Sigur că au probleme, casa fotografei mele a fost bombardată chiar ieri.
Altă colegă stă la Nemișaieve. Ca să înțelegi, Nemișaieve, Vorzel, Irpin, Bucea, de ultimele sigur ați auzit, sunt orășele de lângă Kiev dezvoltate abrupt în ultimii ani. Case noi, locuri cu aer curat, cu pădure, cu râu, folosite pe vremea Uniunii Sovietice pentru sanatorii de tuberculoză. Sunt zone atacate groaznic acum.
de televiziune al Capitalei. FOTO: Profimedia
Ei, colega noastră se retrăgea de acolo. Existau zone în care oamenii erau opriți de orci (n.r. – ruși) pentru ca aceștia să vadă tot ce ai în telefon. Se uitau dacă ai transmis ceva de acolo pe telefon, pe messenger, pe telegram, pe WhatsApp.
Fata ne-a povestit apoi că a văzut tot felul de lucruri pe care nu le va uita niciodată, trupuri aruncate pe jos, lăsate la lupi, acolo e chiar în pădure, mașini ciuruite. Iar colega ne-a zis, șocată, că nici măcar n-a îndrăznit să scoată telefonul și să facă o poză.
O altă fotografă, T., cu care am lucrat la proiecte, o femeie a-ntâia, senzațională. Ea a stat până în 1998 în Abhazia, când a început războiul din mai și a fugit în Donețk. Apoi, în 2014, când a fost atacat Donbasul, a ajuns la Gostomel, chiar la nord de Bucha și Irpin.
„Nu se poate. Oriunde aș merge, ei, orcii, merg mai departe”, ne-a spus ea nouă.
Dar continuăm să lucrăm, chiar dacă unii dintre noi sunt plecați. Uite, un redactor a plecat în Germania cu trei copii și bunica invalidă. Nu avem de ales. Nu muncim chiar tot timpul, vă mai admirăm și orașul.
La finalul discuției, Oxana ne arată o poză cu o sticlă de borș dintr-un magazin românesc și întreabă ce e cu borșul ăsta spălăcit la sticlă, de ce nu e roșu.