Tulburarea de deficit de atenție: ce este mit și ce realitate. O discuție cu medicul Gabor Maté, autorul cărții „Minți împrăștiate”

Este septembrie, iar în sala mare a Ateneului Român mișună sute de suflete. Pe scenă urcă un bărbat de 80 de ani cu ochi obosiți, dar cu pas ager, din vocea căruia se simte deopotrivă o răceală de sezon și o energie de nepotolit.

„Se spune că ADD-ul este o boală moștenită genetic. Eu nu cred că este nici o boală, nici ceva moștenit genetic. Pentru mine este o formă de supraviețuire și adaptare, care poate atrage după sine un cost uriaș și consecințe pe termen lung. Nu există nicio genă pe care, dacă o ai, vei dezvolta ADD. Oamenii care vorbesc despre genetică nu studiază dezvoltarea creierului.” 

Acest tip de afirmații despre originile ADD (Attention deficit disorder) au atras asupra medicului critici aspre din partea comunității psihiatrice.

„Imaginează-ți că te afli acum aici, iar eu te atac într-un fel sau altul. Ce faci? Cum reacționezi? Sunt alți 800 de oameni aici – le ceri ajutorul. A doua opțiune: pleci. A treia opțiune: te ridici și ripostezi. Dar dacă nu ai niciuna dintre aceste opțiuni?” 

Recomandări

Muncitori români întorși în țară după 15 ani, ca să construiască autostrăzi: „Ne plătește mai bine ca-n Italia”

Cine este Gabor Maté

Vorbitorul, medicul Gabor Maté, explică cum ADD se formează ca mecanism de gestionare, de supraviețuire și adaptare pentru copiii care cresc într-un mediu impregnat de stres, de care nu se pot apăra și în fața căruia nu pot răspunde în niciun fel. El însuși diagnosticat cu ADD, Maté vorbește adesea despre experiența sa din primul an de viață: fiu al unor părinți evrei, născut în Ungaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cu ocazia lansării în România a cărții „Minți împrăștiate” la editura Curtea Veche, Libertatea a stat de vorbă cu autorul canadian Gabor Maté, medic de familie la origine, speaker internațional și autor al unor cărți care se bucură de o popularitate răsunătoare în lume și în România: Când corpul spune nu, Pe tărâmul fantomelor înfometate și Ține-ți copiii aproape. 

După un deceniu lucrând cu oameni fără casă, consumatori de droguri, dintr-un cartier marginalizat din Vancouver, Maté este cunoscut mai ales pentru expertiza lui în domeniul adicțiilor. Pentru că susține că traumele din primii ani de viață (și chiar din etapa prenatală) contribuie covârșitor la dezvoltarea bolilor, a tulburărilor și a adicțiilor de tot felul, Gabor Maté a fost adesea numit „doctorul traumă”. Și criticat pe măsură.

Recomandări

Dosarul Colectiv: Nicio șansă ca autoritățile să mai fie trase la răspundere penală pentru intervenția haotică din 30 octombrie 2015 sau pentru decesele din spitale

Diferența dintre ADD și ADHD  

Statistici din 2011 afirmau că, în România, peste 220.000 de copii trăiau cu ADHD, tulburare de hiperactivitate și deficit de atenție, o condiție psihiatrică aflată încă în cercetare și care iscă adevărate controverse în rândul specialiștilor. La nivel mondial, un raport care a compilat 57 de studii diferite (cu un total de 21 de milioane de respondenți adulți) a observat că prevalența tulburării de ADHD apare la 3,1% dintre adulți. 

Altele susțin cum că ar fi de 5,2% la nivelul populației globale.

Oamenii care au ADHD sunt adesea neliniștiți, au probleme în a se concentra și reacționează impulsiv, deși nu toți manifestă toate aceste simptome. De exemplu, două-trei persoane din zece care au ADHD se confruntă cu lipsă de atenție, dar nu și cu hiperactivitate sau impulsivitate, iar această formă este cunoscută ca ADD (Attention Deficit Disorder). 

Câteva dintre manifestările în cazul copiilor sunt ușurința cu care se distrag, dificultatea de a-și organiza sarcinile, de a asculta sau a urma instrucțiuni, imposibilitatea de a-și păstra concentrarea pe sarcini plictisitoare sau îndelungate și altele. De multe ori, acești copii sunt catalogați drept leneși, plictisiți și fără motivație.

Recomandări

Motivul pentru care George Simion a fost interzis în Ucraina. Guvernul României a publicat răspunsul desecretizat | Document

La vârsta adultă, simptomele se transformă în măsura în care stilul de viață și nivelul de responsabilitate se schimbă: dificultatea de concentrare și prioritizare, începerea continuă de noi sarcini înainte de a le termina pe cele deja începute, capacități slabe de organizare, asumarea de riscuri fără precauții suficiente pentru propria siguranță, trecerea rapidă de la o stare emoțională intensă la alta, iritabilitatea etc. 

Studiile arată că în jur de 80% dintre persoanele diagnosticate cu ADHD, atât copii, cât și adulți, prezintă și o a doua tulburare, iar 50%, o a treia. Câteva dintre acestea sunt anxietatea, personalitatea borderline, tulburare majoră de depresie, comportament obsesiv-compulsiv. 

Controverse legate de ADD și discuția cu Gabor Maté

Una dintre cele mai acute controverse legate de ADD se datorează caracteristicilor sale comune, care pot fi regăsite la orice persoană (impulsivitate, lipsă de atenție, apreciere și organizare slabă a timpului și a sarcinilor, sensibilitate excesivă la respingere) și care ridică problema supradiagnosticării sau a diagnosticării greșite.

Vizavi de scepticismul care învăluie ADD, autorul Gabor Maté precizează:

„Este vorba de un spectrum, adică un continuum pe care unii oameni sunt mai afectați, iar alții mai puțin. Întrebarea este de ce unii oameni se află mai aproape de un capăt, iar alții de celălalt. Asta are legătură cu ce s-a întâmplat în primii lor ani de viață. Practic, lipsa de atenție este un mecanism de adaptare în situațiile stresante. Atunci când stresul este prea puternic și nu ai cum să scapi, mintea se sustrage, devine absentă, se disociază. Exemplul extrem este DID, Dissociative Identity Disorder (Tulburarea de identitate disociativă); obișnuia să poarte numele de tulburare de personalitate multiplă. Psihoza este o altă formă de disociere. ADD este o formă mai ușoară de disociere. Atunci când momentul prezent este prea dureros, prea stresant și nu există nicio formă de ajutor, atunci mintea se disociază. Copiii cu ADD cresc în cămine unde sunt expuși la stres. Nu este vina lor și nu este vina părinților. O mare parte din acest stres este social.

Poți să îți dau un exemplu din România. Dintre copiii crescuți în orfelinatele din timpul lui Ceaușescu, mulți au fost ulterior diagnosticați cu ADD. De ce? Pentru că treceau printr-un stres atât de puternic că trebuiau să se detașeze, să iasă din propria minte, să se disocieze când creierii lor erau în plină dezvoltare.”

Întrebat despre diagnosticarea greșită sau supradiagnosticarea, Maté dă exemplul unui studiu pe copii diagnosticați cu ADD din British Columbia, cărora li se administra tratament medicamentos: 

S-a văzut că diferența de 11 luni care poate exista între copii din aceeași clasă (n.r. – pentru că unii sunt născuți în ianuarie, iar ceilalți la sfârșitul aceluiași an, în decembrie) sporea probabilitatea ca și cei mai tineri să fie diagnosticați cu ADD. Pentru că exista o diferență în dezvoltarea creierului. Nu aveau o afecțiune, doar că nu erau încă la fel de dezvoltați.

Supradiagnosticarea poate fi o problemă în diferite contexte și situații. În România, de exemplu, există suspiciunea ca, în orfelinate, 70% dintre copiii diagnosticați cu ADHD să nu aibă, de fapt, această condiție, ci altele datorate climatului afectiv de creștere, precum tulburarea de atașament. Organizația Salvați Copiii pune, în acest caz, supradiagnosticarea pe seama intenției îngrijitorilor de a administra copiilor medicamente care să-i liniștească.

ADHD și ADD reprezintă în continuare un subiect de dezbatere și controversă, iar criticile iau diferite forme. Necredincioșii susțin că nu este vorba de o tulburare, ci pur și simplu de un mod diferit de funcționare a creierului al cărui singur păcat este că nu e croit după mediul standard de muncă impus de societate. Alții acuză industria farmaceutică de a fi inventat încă o problemă doar pentru a-și umple buzunarele.

În cartea „Minți împrăștiate”, autorul scrie: „Problema cea mai serioasă cu utilizarea pe scară largă a medicamentelor în tratamentul tulburării de deficit de atenție este că foarte des  […] ele sunt singura formă de intervenție urmată în mod consecvent. Dar, prin ele însele, nu promovează schimbări pozitive pe termen lung. Când copiii sau adulții încetează să le mai ia, aceștia constată că niciuna dintre problemele lor nu a dispărut.”

Întrebat despre experiența lui cu tratamentul medicamentos, Maté spune:

„… m-au ajutat să mă concentrez mai mult, să fiu mai prezent, să fac mai multe lucruri. Am devenit un workaholic mai eficient. Dar problema cu ADD nu este doar o lipsă de concentrare și un întreg set de emoții pe care le generează, o lipsă a acceptării de sine. Stimulentele nu fac nimic pentru asta. Ce le spun oamenilor este să le folosească dacă au nevoie de ele punctual pentru un proiect, pentru un examen, dar să nu se bazeze pe ele tot timpul.”

Ce spun criticii vehemenți ai lui Gabor Maté

De departe cel mai criticat aspect al afirmațiilor lui Gabor Maté pleacă de la originea ADD, ca fiind un mecanism de adaptare a copilului la situații de stres emoțional din perioada de dezvoltare, pe care autorul îl menționează și în discuția cu Libertatea:

Nimeni nu a găsit nicio genă care să cauzeze ADD. Există o mare confuzie și mulți oameni sunt convinși că tot ce e biologic este și genetic. Este, așadar, ADD biologic? Sigur, este biologic. Este genetic? Nu. Biologia umană este afectată de mediu, inclusiv biologia creierului, iar ADD este o deficiență de dezvoltare. Dacă ai construi o grădină în care plantele nu ar crește așa cum ai vrea tu, te-ai întreba dacă au o problemă genetică? Nu, te-ai întreba ce le trebuie: apă, nutrienți, lumină naturală, afirmă autorul în timpul interviului.

Russel Barkley, fostul președinte al Asociației Americane de Psihologie, este unul dintre cei mai vehemenți critici. Cu o carieră de câteva decenii, R. Barkley este un psiholog clinic și cercetător de renume, cunoscut pentru munca sa pionieră în domeniul tulburării de deficit de atenție.  

Într-unul din videoclipurile sale, intitulat De ce Gabor Maté este mai mult decât eronat în privința ADHD, citează numeroase studii genetice în urma cărora specialiștii au atribuit ADHD unei componente ereditare în procent de 70-80%. (O traducere scrisă în limba română a videoclipului dr. Russel Barkley poate fi găsită pe site-ul despreadhd.ro.)

Alte contraargumente includ riscul copiilor cu ADHD de a fi expuși la evenimente adverse, ca o consecință a simptomelor (asumare de riscuri, capacitate de autoreglare limitată și funcționare executivă deficitară), ceea ce ar face ca între ADHD și experiențele adverse din copilărie să existe o corelație, dar nu o relație de cauzalitate. 

Unul dintre răspunsurile lui Gabor Maté la această critică a fost explicat pentru cititorii Libertatea:

„Există însă ceva genetic la ADD: un nivel ridicat de sensibilitate. Copiii care dezvoltă ADD sunt cei care sunt mai afectați de ce se întâmplă, resimt mai acut stresul din mediu. Asta înseamnă că te poți naște cu aceste gene, dar dacă nu crești într-un mediu foarte stresant, nu o să dezvolți ADD. Așadar, este ADD biologic? Da. Este genetic? Parțial, dar nu cauzat de o genă ADD dedicată. E ca și cum ai spune că dacă tatăl tău era violent cu tine, iar tu ești, la rândul tău, cu copilul tău, asta ar fi o problemă genetică.”

Riscurile palpabile ale teoriei lui Gabor Maté sunt, conform dr. Russel Barkley, aderarea la o subcultură a victimizării și inducerea unui sentiment exacerbat și injust de vinovăție asupra părinților.

În fața acestei afirmație, Maté răspunde: 

„Faptul că felul de a fi al părinților influențează copiii este un dat, valabil pentru toate mamiferele; dezvoltarea personalității copiilor și a creierului lor este influențată de mediul emoțional în care cresc. Vina este sentimentul că ai făcut ceva rău despre care știai că nu trebuia să-l faci. Părinții își iubesc copiii și fac tot ce pot mai bine în creșterea lor. Ei nu și-au cauzat singuri propriul stres, propriile traume. Sunt părinții vinovați? Sigur că nu. Întrebarea este: cum învățăm? Cum devenim părinți mai buni? Și, dacă putem, cum creăm medii diferite în casele noastre pentru că, dacă poți schimba mediul, copilul va răspunde. Vina nu contribuie la nimic, asumarea responsabilității, însă, da.”

Un psihiatru și un antropolog români

Elian-Mihnea Tololoancă, medic psihiatru cu experiență în evaluarea, diagnosticul și tratamentul ADHD la adulți, este de părere că niciuna dintre cele două poziții nu trebuie îmbrățișată momentan ca adevăr absolut, iar informația trebuie filtrată: „trauma singură sau genetica singură nu poate genera ADD. Gabor Maté ridică un semnal de alarmă vizavi de felul în care ne dezvoltăm, creștem și suntem atenți unii cu alții. Pe de altă parte, trebuie să știm că suntem și tributari geneticii – de la metabolism la creieri.”

Specialistul român spune că autorul cărții „Minți împrăștiate” nu ia în considerare zona medicinei aplicate pe studii și merge aproape în totalitate pe medicina holistică (n.r. – care privește corpul ca un tot, iar vindecarea din perspectiva sistemului în care se află: psihologic, familial, societal, etic și spiritual), respingând o serie de teorii științifice validate. Pe de altă parte, spune psihiatrul, genele sunt răspunzătoare doar de predispoziții, nu determină cu certitudine dezvoltarea într-o anumită direcție, dar cunoscând-o, putem adopta un anumit stil de viață sau un anumit tratament.

„Trauma trebuie tratată foarte serios. Nu orice traumă generează probleme de sănătate mintală și nu orice astfel de problemă are în spate o traumă. În cazul adoptării teoriei lui Maté există riscul exagerării, așa că oamenii de știință trag semnale de alarmă pentru a evita asta. Pe de altă parte, Maté transmite mesajul că știința nu a descoperit încă tot (și că pot exista goluri în concluziile pur științifice). Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Trebuie să cunoaștem ambele adevăruri și să extragem ce este relevant la nivel individual”, adaugă Tololoancă.

La bază, aceasta este disputa eternă dintre epigenetică (studiul felului în care comportamentele și mediul produc schimbări în felul în care genele funcționează) și determinismul genetic (care susține că genele determină în mod irevocabil caracterul și bolile), conform lui Alec Bălășescu, antropolog, fost analist de date și specialist în evaluare pentru Sistemul de transformare clinică din Vancouver Central Hospital (VCH), Canada – chiar orașul unde Gabor Maté și-a petrecut cea mai mare parte din viață.

„De fapt, în spate se află disputa teologică între reformismul protestantist – cu ideea lui de predestinare – și catolicismul, cu ideea de devenire, care găsește câmpuri de bătălie în diverse domenii și discursuri despre societate.” 

Privind de la o înălțime și mai mare, această dispută reprezintă cele două moduri de a privi viața: ca viață pură, ca un dat (cu alte cuvinte, cum te naști, așa ești), sau ca viață influențată în permanență de caracteristicile date de mediu.

„Problema este paradigma științifică de tip statistic în care trăim, în care toată lumea vrea răspunsul la întrebarea: în ce procent? Este o întrebare la care nu putem răspunde, dar în funcție de modul în care ne raportăm la ele, aplicăm un tratament sau altul.”

Antropologul explică că tratamentele medicamentoase au în spate, mai degrabă, ideea de predestinare, urmărind să aducă în creier schimbări de natură chimică cu scopul de a schimba comportamente. Pe de altă parte, metode precum logoterapiile sau psihanaliza se bazează pe credința că omul devine, ca urmare a condițiile la care este expus și a intenției de a se îndrepta într-o direcție sau alta – care este și filozofia lui Gabor Maté.

„Poate ca accentuarea discursului lui G.M. în direcția influenței aproape exclusive a mediului este o reacție la paradigma behavioristă, foarte pregnantă în cultura nord-americană, care pune accent pe predestinare.”

Alec Bălășescu este de părere că discursuri globale precum cele ale lui Maté trebuie înțelese și adaptate la mediul fiecărui grup, al fiecărei comunități și la bagajul personal și cultural individual. „Discursul lui este diferit înțeles în Paris, de exemplu, în mediile intelectuale sau în mediile newage din sudul Europei”.

O posibilă concluzie

Să reziști tentației de a deveni un workaholic mai eficient poate fi teribil de greu – mai ales când ești deja unul, când ți-ai construit identitatea pe acest soclu, dar ineficiența și lipsa de focalizare stau în calea prea-doritului succes. Sau când totul pare să se rezume la reușitele profesionale, iar presiunea se simte din toate părțile, ca și cum te-ai afla la 200 de metri sub apă. Întrebat cum putem construi rezistența emoțională pentru a ne proteja de această presiune, externă și internă, Maté răspunde:

„Va trebui să faci niște alegeri la un moment dat, să alegi ce este important în viață. O infirmieră australiană, care lucra cu oameni aflați pe patul de moarte, a scris o carte numită Cele mai mari cinci regrete ale persoanelor aflate în pragul morții. Printre cele cinci se numără: Aș vrea să fi avut curajul să-mi trăiesc viața cum am vrut, nu cum au așteptat ceilalți de la mine. Aș vrea să nu fi muncit atât de mult. Aș vrea să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele. Aș vrea să fi păstrat legătura cu prietenii. Aș vrea să îmi fi permis să fiu fericit. Majoritatea oamenilor nu se gândesc la asta, sunt programați să facă tot ceea ce se așteaptă de la ei, dar, pe patul de moarte, nu o să conteze cât ai muncit, ci care a fost conexiunea ta cu viața și cu ceilalți oameni.”

*Interviurile au fost editate pentru claritate

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro