77 comentariiValeria și micuța ei au venit din Oleșki, cea mai inundată localitate din stânga Niprului, zona regiunii Herson, astăzi sub ape după distrugerea barajului din Nova Kahovka. Ei erau deja aici și și-au văzut casa săpată de ape.
Sunt conștientă și îmi pare rău că unii ucraineni care au venit cu bani mulți la început de război au stricat imaginea refugiaților care cu adevărat au nevoie de sprijin.
Valeria Melnicenko, pentru Libertatea:
Femeia spune că își dorește ca românii să știe că ajutorul nu face decât să țină pe linie de plutire viața refugiaților. Multe probleme rămân nerezolvate și de aceea, unii ucraineni chiar se întorc disperați acasă, în zonele fierbinți ale războiului din Ucraina, susține Valeria.
A aflat la Suceava că satul Oleșki ocupat de ruși este sub apă
Tot ceea ce a agonisit timp de o viață, în localitatea Oleșki din regiunea Herson, a dispărut într-o clipă, spune refugiata. Până a ajunge la Suceava, ucraineanca avea o „viață fericită” în sudul Ucrainei, aceasta este expresia ei. A construit împreună cu soțul o casă în satul Oleșki.
La Suceava așteptam oprirea războiului, așteptam eliberarea satului nostru, așteptam să mă întorc acasă, dar acum nu mai am casă. Când am aflat de inundații, mă întrebam dacă bucăți din casa noastră nu au ajuns cumva pe litoralul Turciei sau la Constanța, dacă geamurile identificate în Marea Neagră nu sunt ale casei mele.
Valeria Melnicenko:
Mărturii din ocupația rusă
„Rudele mele au stat în pod timp de o săptămână, așteptând retragerea apei. Asta după ce au mai stat și prin beciuri în vremea ocupației. E un război nemilos în Ucraina: te ucid nu doar dronele sau rachetele, ci și apa din râu”, menționează Valeria.
De 16 luni, localitățile din stânga Niprului sunt sub ocupație. Rudele și prietenii Valeriei trăiesc zilnic un adevărat coșmar. Ea observă că toți cunoscuții ei, oameni cu care ține legătura, au o percepție deformată a realității.
Ei sunt rupți de realitate. Sunt oameni total schimbați. Imaginați-vă doar un singur lucru: rușii instalează în curtea ta un tun și-ți interzic să părăsești casa. Privești pe geam cum mașinăria războiului funcționează în curtea ta și trebuie să fii calm. Este foarte complicat psihologic.
Valeria Melnicenko:
A fost în patru orașe din Ucraina, în Georgia și acum, în România
„Decizia de a pleca unde a văzut cu ochii, departe de Herson, am luat-o în dimineața zilei de 24 februarie. Îmi era clar că vom fi sub ocupație. Mă gândeam la mama, care are probleme cu inima și la copilul meu care împlinea atunci un anișor”, își aduce aminte Valeria prima zi de război.
De atunci și până acum, Valeria a locuit în vreo patru orașe diferite din centrul și vestul Ucrainei, a fost în Georgia o perioadă, unde a trăit la o rudă. Apoi a venit în România. Între timp, copilul a împlinit doi ani, familia fiind permanent pe drumuri.
„În Suceava am ajuns în septembrie 2022. Ne place foarte mult aici. Gazdele noastre sunt oameni buni și înțelegători, locuitorii orașului sunt binevoitori. Dar oboseala de război este tot mai mare”, arată refugiata.
Viața la Suceava a unei femei cu un copil de doi ani
Când statul român a luat decizia să aducă modificări în programul de sprijin al refugiaților din Ucraina, unii proprietari i-au scos în stradă pe ucraineni, spune ea. „Eu am avut mare noroc. Chiar dacă sunt întârzieri cu decontarea sumelor pentru chirie, proprietarii apartamentului sunt foarte înțelegători. Dar nu toți sunt așa”, subliniază refugiata.
Valeria Melnicenko aduce critici atât programului vechi, cât și celui nou de sprijin al refugiaților de război. Primul era foarte bun pentru cetățenii români, pentru că ei ridicau sumele de bani pentru chirie care erau mai mari decât cele de piață. „Nu achitam chiria, pentru că era asigurată de stat, dar nici nu primeam un alt ajutor bănesc. Am trăit cu un copil mic la Suceava din economiile din Ucraina și îmi mai trimiteau bani tata și soțul. Nu este deloc ușor”, relatează ucraineanca.
Birocrația românească, văzută de o refugiată
Pentru Valeria Melnicenko, noul program guvernamental de sprijin al refugiaților este un pas înapoi față de cel precedent. „Avem nevoie de fel de fel de adeverințe, de acte, de conturi deschise la bancă, de dovezi fără nicio logică. Eu și alte persoane ca mine nu putem beneficia de programul de sprijin pentru că avem copii de doi ani. Dacă copilul avea trei ani, era altă poveste. Paradoxuri birocratice în România”, subliniază refugiata.
De pildă, pentru a beneficia de sprijinul statului român, Valeria trebuie să aducă o adeverință de la o grădiniță.
„Toate grădinițele mi-au spus că îmi iau copilul când va împlini trei ani. O singură grădiniță privată mi-a cerut 200 de euro pe lună. De unde să plătesc 200 de euro, dacă eu depun aceste documente pentru a primi de la stat vreo 550 din care să mai achit chiria? Un cerc vicios. Am noroc cu rudele mele, care îmi trimit bani la Suceava”, povestește refugiata.
După ce a vizitat de câteva ori Primăria Suceava, refugiata s-a înscris la programul guvernamental de asistență pentru ucraineni fără copil, de parcă nici nu l-ar fi avut. „Sunt multe dificultăți birocratice. M-am înregistrat singură, fără copil, dar când și dacă voi primi vreun ajutor financiar nu știu. Între timp s-a scumpit și chiria”, povestește Valeria.
„Noi vrem acasă, dar acolo e război”
Pentru a beneficia de un ajutor bănesc pentru chirie, Guvernul îi cere refugiatei sau să se angajeze în câmpul muncii, sau să se înscrie la o facultate și să-și dea copilul la o grădiniță. Nimic din acestea nu este posibil în cazul ei. Valeria s-a înscris la un centru de angajări pentru a-i oferi Primăriei Suceava adeverința solicitată de Guvern, dar înțelege că e ceva temporar. Cum să lucreze sau să învețe cu copilul după ea? se întreabă refugiata.
Îmi pare rău că unii ucraineni care au venit cu bani mulți la început de război au stricat imaginea refugiaților care cu adevărat au nevoie de sprijin. Nu toți ucrainenii sunt la fel, unii sunt ai nimănui, mânați de război în direcția unor state despre care nu au auzit niciodată. Până la război nu știam că există un oraș cu numele Suceava.
Valeria Melnicenko:
Refugiata simte o răcire a societății românești față de ucraineni, o adevărată oboseală de război. Ea are un mesaj pentru toți românii: „Noi vrem acasă. Nu am venit în țara voastră pentru a căuta o viață mai bună, ci pentru că orașele noastre sunt bombardate sau au ajuns sub apă. Aș pleca mâine acasă, în țara unde mă simt bine, dar unde să plec? Asta e problema”.