8 comentariiCuprins:
Desființarea școlilor de ucenici, epoca adidasului și interesul scăzut al oamenilor de a-și mai cârpi încălțămintea, determină tot mai mulți meseriași să renunțe cizmărie și să se orienteze spre joburi mai profitabile.
Aer calm și miros persistent de lipici
Pe strada George Vraca din buricul Bucureștiului există un atelier pentru repararea încălțămintei încremenit în timp. În geamul vitrinei stau suspendați doi pantofi de damă, cu bot ascuțit și toc cui, care arată să fi dansat mult twist și foxtrot la vremea lor.
Zeci de tocuri aliniate, ustensile de reparat pantofii și două afișe te opresc în loc. Pe unul scrie, cu litere exagerat rotunjite: Meserii uitate. Cizmarii și pantofarii. Când intri pe ușă te întâmpină un pupitru mare, la care se iau comenzile, o mașină de reparat încălțăminte și două sandale lungi de un metru, atârnate pe perete.
Încăperea următoare este scorojită de trecerea anilor, străbătută de o lumină caldă și un miros persistent de lipici. Parterul clădirii a fost cizmărie dintotdeauna, încă din anul 1960. Aici muncește Cristi Trușcă, cel care a prins ultima generație de ucenicie în ale cizmăriei. Se întâmpla în 1990.
„Am vrut să intru la Liceul Economic nr. 4, acolo erau meserii mai bune…” , își începe povestea Cristi Trușcă. „Aveai nevoie de relații să ajungi acolo, iar părinții mei nu au avut posibilități. Am zis să nu stau degeaba și am intrat la UCECOM. Regret că am ales calea asta, nu aș mai face-o! Astăzi, cu cizmăria, trăiești de azi pe mâine. Clienții sunt din ce în ce mai puțini și nu mai repară încălțămintea. O aruncă direct. Dumneavoastră cât timp purtați adidașii din picioare? Până se rup! Îi aduceți la reparat? Nu, îi aruncați la coș și cumpărați alții! La fel procedez și eu…
Nu vedeți pe stradă? Doamnele poartă rochii și au adidași în picioare, ce pantofi să mai repare? Urmează miresele încălțate cu adidași, ca să fie lucrurile clare… E greu să continui, colegi de-ai mei s-au apucat de alte joburi, au abandonat cizmăria. Chiar și eu, nu înțeleg ce mă determină să continui, dar știu că nu e târziu, încă, să renunț! Este o meserie grea, murdară, toxică. Când repari, praful și noroiul străzii îl iei pe mâini. Am trei băieți, doi sunt mari. Sigur vor schimba rostul acestor două încăperi ticsite cu încălțăminte”, își descrie meseriașul viața.
Ultima promoție de cizmari
Lovește cu ciocanul scurt de câteva ori, trage aer în piept și își continuă ideea fără să mă privească: „Oricum meseria asta e pe cale de dispariție. Eu am făcut parte din ultima promoție de cizmari, după noi nu s-au mai produs ucenici care să asigure continuitate pe piața muncii. Tinerii nu vor să muncească pe doi lei și îi înțeleg, se angajează șoferi sau orice altceva. Știi că trece luna și îți iei un salariu. De ce să te chinui cizmar? Vara e sezon mort, se pleacă în concediu. Iarna, de Sărbători omul își ia porc, face bradul și își cumpără bocanci noi. De Paște ia miel și sandale noi pentru vară. Și tot așa…
Consumabilele te costă, lumină, impozit, bătaie de cap. Cu ce mai rămâi? A trecut un domn din Popești Leordeni pe aici. Spunea că a avut o fabrică de pantofi cu 60 de angajați, pe care a închis-o. A dat tot la fier vechi. Totul! Asta se dorește: lacătul pe ușă!”, continuă cu năduf Cristi Trușcă.
Venit în București la 14 ani
S-a luat după un vecin din satul apropiat și a plecat de acasă la 14 ani, undeva din zona Bacăului, croindu-și drum spre Capitală. Ducea în traistă un codru de pâine și visurile unui copil de la țară: să-și găsească o slujbă și să se realizeze ca om.
A intrat la școala de ucenici. Doi ani a învățat meseria de cizmar și nu a mai schimbat-o pe o alta. Dacă ar fi să dea timpul înapoi, tot ciubotar ar alege să fie. Gică Milea este genul de persoană jovială pe care nu o rogi, de două ori, să-și povestească viața. Muncește într-un spațiu mic, îngust, de dimensiunea unui lift în Parlament. Zâmbește mult și muncește mult. Este un pensionar cu multe povești în spate, răbdător și dornic să le împărtășească.
„Din 1973 practic meseria asta. Îmi amintesc că în cei doi ani de ucenicie am avut bursă. Primul an 750 de lei pe lună, anul doi – 920 de lei. Lucram de banii ăștia. Mai ales în anul doi, dacă îți făceai planul, luai bursa, dacă nu, nu primeai banii! Apoi am lucrat la Cooperativă, făceam 40 de perechi, la comandă, pe lună. Eu am trăit bine pe timpul lui Ceaușescu. Lucram în acord individual și cât de mult erai dispus să muncești, atâția bani primeai. Aveam salariul de bază 2.000 de lei, dar câștigam 4.000 de lei pe lună, uneori chiar și 5.000…
Mi-a plăcut să muncesc, dar erau și condiții. Căldură, apă. Îmi amintesc că, după ce m-am eliberat din armată, un coleg mi-a propus să vin cu el pe șantier. Era un avantaj pentru cei care lucrau în construcții, primeau casă gratuit de la stat…
Atunci se ridica actualul hotel București, iar prietenul meu era angajat instalator sanitar. Am mers cu el. Țin minte că era vreme rece, spre iarnă. Când am văzut eu în ce condiții lucra, unde se dezbrăca, am zis că nu-mi trebuie casă, că nu-mi mai trebuie nimic. Am plecat direct. În complexul unde lucram eu stăteam în camașă, la mânecă scurtă…
Totuși, am fost ambițios și nu m-am lăsat. Când am împlinit 25 de ani, am reușit să mă mut în apartamentul meu, cumpărat de mine, pe banii mei. Am tras tare, am făcut și un împrumut la CAR (Casa de ajutor reciproc) cum era pe timpul ăla, și aveam apartamentul meu cu trei camere, în Rahova, pe la Sebastian. Nu regret că n-am rămas în construcții pentru o casă! Mi-am plătit-o singur!”, ne povestește Gică Milea.
Vizitat de Stela Popescu și de Andreea Esca
După Revoluția din decembrie 1989 situația s-a schimbat, pe ici pe colo, în punctele esențiale. Gică Milea zâmbește și continuă:
„Domnule, din 1992 lucrez în acest atelier. După ce a căzut Ceaușescu am considerat că e bine să muncesc numai pentru mine, nu mi-a plăcut să am șefi. Din reparatul încălțărilor nu te pricopsești, însă poți să trăiești decent, să duci o viață normală. Este epoca adidasului, e adevărat, dar și adidasul se rupe! Lumea vine în continuare cu încălțămintea în pungă, nu cum era odată, totuși clienții ne calcă pragul!… Sunt meserii mai murdare și mai prost plătite ca a noastră.
Din cizmărie nu te umpli de bani, n-am colegi îmbogățiți din munca lor… Iar această meserie își trăiește ultimele zvârcoliri. Va dispărea în scurt timp pentru că nu are cine să vină din urmă, n-au fost formați alți meseriași! Nimeni, absolut nimeni! E ca un muribund care se încăpățânează să aburească oglinda pusă la gură. O să moară la un moment dat! Moare cu zile!…”.
Actrița Stela Popescu, prezentatoarea TV Andreea Esca și cosmonautul Dumitru Prunariu i-au adus încălțăminte la reparat lui Gică Milea. „Zilele de muncă ale unui cizmar sunt monotone și plicticoase, dar trec altele când pe ușă îți intră o personalitate!”, a zâmbit maestrul pantofar.
Muncește la 71 de ani fiindcă pensia este mică
O pensie mică, din care nu poate să trăiască, îl obligă pe Viorel Dobrin să muncească în continuare. Este pensionar, are 71 de ani și practică cizmăria de la 15 ani. A venit din Alexandria în București, unde a simțit din plin greul vieții.
„Eram un copil, domnule, sleit, nemâncat, care stătea în chirie. Dormeam doi într-un pat, locuiam patru băieți amărâți într-o cameră puțin mai mare ca asta. În 1968 am intrat ucenic și doi ani mai târziu, am ieșit lucrător. Mi-a plăcut mult meseria, eu altceva nici nu știu să fac. Nu mă pricep să meșteresc la o ușă, în schimb munca mea o fac cu mare drag. Când pun pingeluță la un pantof, o pun ca și cum pantoful este al meu. Am avut colegi care s-au reprofilat după ucenicie, s-au făcut strungari, eu am rămas pe metereze”.
Atelierul de lucru al meșterului Viorel Dobrin este astăzi o cameră lunguiață, la parter, folosită cândva de administratorul blocului ca să încaseze întreținerea. E un spațiu curat, încălzit și luminat, aranjat la dungă. Maestrul senior a cules de pe raft un pantof: „Domnule, cunosc un cizmar care lucrează într-o jumătate de ghenă de bloc. Vă dați seama! Meseria asta dispare și pentru că noi, cei care am vrut s-o facem, am fost abandonați. Flecurile noastre, fleacuri pentru ei! Că au închis Cooperative, că au lichidat școala de ucenici, că există un singur furnizor de consumabile, că suntem buni doar să plătim impozite… Primăriile nu puteau, oare, să construiască pe lângă piețe, niște tonete mai mari în care să funcționeze o Marochinărie, o Cizmărie sau Blănărie, cum era odată! Încasau bani pe chiria percepută iar noi aveam unde să lucrăm. Știa cetățeanul unde ne găsește, nu să ne caute prin subsoluri, ghene sau mai știu eu ce locații sumbre!”.
FOTOGRAFII: Dumitru Angelescu