Li se mai spune si „bufnite” acestor militari romani care lupta in Irak impotriva terorismului
Nu au nume, nu au fete. Sunt, in acest razboi sangeros care a inecat parca pe vecie Irakul, doar niste umbre. Ei sunt “bufnitele”, adica 218 militari ai Detasamentului de Informatii cantonati la Al Diwaniyah, fara de care luptatorii romani din Irak nu fac nici un pas. Niste umbre care, precum ingerii pazitori, stau in spatele fiecarui militar roman ajuns pe pamant irakian si aduna informatii vitale care, puse cap la cap, devin o arma letala indreptata impotriva bandelor de teroristi.
In tabara “Camp Echo” din Diwaniyah am inteles cu adevarat cat de importanti sunt acesti oameni intr-un razboi. Mai ales intr-o inclestare in care dusmanul este nevazut si loveste perfid, numai din locuri intunecoase. Am inteles cata lupta se duce pentru a trece granita dintre relativ si adevar pentru a deslusi drumul ce duce la informatia vitala care poate evita un carnagiu si salva, astfel, cine stie cate vieti. I-am cunoscut, am stat de vorba cu ei. Sunt baieti tineri, chiar foarte tineri, alesi pe spranceana, dupa niste criterii foarte dure si special antrenati. In selectia militarilor de la Directia de Informatii care sunt acum in Irak un punct sensibil a fost chiar fizionomia, care trebuie sa fie cat mai apropiata de cea a localnicilor arabi. Avand in vedere situatia instabila din Irak, mai ales in zona frontierei cu Siria, unde pericolele pandesc la tot pasul, “bufnitele” au fost pregatite sa reziste la stres indelungat, sa il combata prin mijloace numai de ei stiute, sa foloseasca orice instrument de comunicatii, dar si sa manevreze de la sol avioanele fara pilot care survoleaza centrul Irak-ului pentru a culege informatii. “Bufnitele” au mai invatat cum sa induca unui grup o anumita atitudine, sa astepte raspunsurile, sa le analizeze si apoi sa trimita inapoi mesajul dorit. Nu in ultimul rand, militarii de la Informatii cunosc in detaliu, chiar inainte de a pasi pe pamant irakian, obiceiuri, sarbatori ale religiei musulmane si bineinteles, limba araba si chiar anumite dialecte ale acesteia. Ei au ajuns sa isi dea seama cand un musulman e coplesit de necazuri sau cand sufletul ii rade de bucurie doar dupa expresia fetei si licarul ochilor negri ca taciunele.
In timp, fiecare “bufnita” a invatat sa fie unul dintre aceia pe care irakienii ii au la inima, ii iubesc sau macar ii indragesc. Ei stiu ca pentru a-si putea face treaba, dar mai ales pentru a rezista in hatisul spionilor si al turnatorilor trebuie sa isi contopeasca destinul cu cel al caror oameni ii ofera ceea ce au ei nevoie: informatia.
O “bufnita” nu prea sta pe “acasa”. E mai mult in teren, la “cules” pentru ca aici apar mereu probleme. Saddamistii (simpatizanti ai regimului impus de fostul presedinte), teroristii, luptatorii straini infiltrati pe filiera Siria sau Iran ori membrii militiilor siite coboara dinspre Bagdad si lovesc nordul provinciei Babil, tinta lor preferata. Nu trece saptamana fara ca in aceasta provincie sa nu se inregistreze macar unul sau doua atacuri teroriste, rapiri sau crime produse in plina strada.
Locul predilect al acestor faradelegi este autostrada Tampa, care traverseaza Irakul de la nord la sud. “Foarte greu pot fi prinsi. Avem imagini din elicopter si din avioanele de supraveghere fara pilot, dar de sus se vad, cum se spune, doar oameni cu steaguri. Dar cum coruptia e foarte mare, ajungem greu la teroristi. Au oameni peste tot. Isi trimit la moarte pana si parintii, fratii, copiii sau surorile. E incredibil. Politia irakiana ori s-a speriat rau, ori nu stie ce sa mai faca. Avem si noi sursele noastre, dar trebuie sa fim atenti cu ele pentru ca ne dau informatii dar, in acelasi timp pot sa ajute teroristii.
Cei care lucreaza in baze nu au voie sa intre cu telefoane sau camere, dar pot memora cand pleaca un convoi, de exemplu. Nu o data am dejucat planurile de atac ale teroristilor cu ajutorul romanilor de la Informatii”, a declarat mr. Mike Zerbonia, din Armata SUA, seful responsabil pe linie de informatii la Diwaniya.