ComenteazăPentru Mihaela Isac, fiecare dimineaţă este o aventură. Trebuie să meargă la muncă, sprijinită în cadrul metalic, din cauză că handicapul locomotor nu o lasă să îşi ridice picioarele de la pământ decât câţiva centimetri. Pe un plan drept se descurcă, dar bordurile ori scările sunt un adevărat calvar. Locuieşte singură într-un bloc din Rahova şi trebuie să plece din timp din apartament pentru a ajunge, la ora 7.00, în faţa blocului, unde o aşteaptă maşina pe care i-a pus-o la dispoziţie angajatorul, Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor – Omenia.
O duce şi o aduce de la locul de muncă. De trei ani şi jumătate se ocupă, în calitate de economist, de contractele de împrumuturi cu dobânzi mici pentru pensionari, practic gestionaeză sărăcia celor mai nevoiaşi dintre vârstnici.
Maşinile de pe trotuare, calvarul persoanelor cu handicap
Părinţii şi sora sunt la Brașov, iar Mihaela locuiește și se întreține singură la București, deplasându-se cu ajutorul cadrului metalic.
Trecătorii se uită lung după ea, unii, în special femeile în vârstă, “şoptesc” zgomotos un “Uf, Doamne!”, dar de ajutat, nu prea o ajută nimeni. De un real folos ar fi, de pildă, ca şoferii să lase spaţiul legal de 1,5 metri pe trotuare atunci când parchează, pentru ca o persoană care se deplasează cu cadru sau în scaun cu rotile să poată trece.
De asemenea, ar fi bine, spune Mihaela, ca bordurile, duşmanul numărul unu al persoanelor cu dizabilităţi din România, să fie accesibile, să fie miborci, aproape de nivelul solului, teşite către carosabil pentru a fi uşor de urcat şi coborât, ca pe o rampă.
În faţa unei borduri de 10 centimetri înălţime, Mihaela este descumpănită: “La urcat îmi este mai ușor, dar de coborât, nu pot să cobor”.
Cât despre iarnă… Este un dezastru, nu poate înainta prin nămeţi sub nicio formă.
Ar vrea să meargă la teatru, dar nu are cum
Se întâlneşte cu prietenii la mall sau în parcuri, locurile cele mai accesibile din Bucureşti. În Centrul Istoric a fost de două ori şi nu va mai merge niciodată: “Este greu cu piatra cubică, mai ales că uneori este sărită, cu găuri”. Adică greşelile edilitare sunt resimţite la maximum în primul rând de persoanele cu handicap.
De asemenea, persoanele cu handicap locomotor au accesul restricţionat la actul cultural: “Evit locurile puțin accesibile, cum ar fi teatrele, sălile de cinema,… sunt unele la care ai acces, ca persoană cu handicap, dar trebuie să le știi. Unele au doar scări și este imposibil să mergi. Nu poți să intri, sau, dacă intri, nu ai loc decât dacă cobori o treaptă, două și atunci… n-ai cum să cobori”.
De asemnea, puţinele rampe care există pentru asemenea persoane sunt făcute de mântuială: “La magazine sau la farmacii sunt rampe, dar sunt doar de dragul de a fi făcute, sunt foarte abrupte și nu ai șanse să urci sau să cobori pe ele”.
Pentru a se putea angaja economist, a strâns un kilogram de documente
În fine, a avut o voinţă de fier, a terminat facultatea şi a găsit loc de muncă la Bucureşti. Dar… pentru ca o persoană cu handicap să poată munci în alt judeţ decât cel de domiciliu, trebuie să adune un kilogram de hârtii şi să aştepte luni de zile până când “sistemul” o lasă să îşi vadă de treabă – deşi în România se cheltuiesc bani pe studii privind recuperarea social a persoanelor cu dizabilităţi. “Angajatorul trebuie să aștepte prea mult până când procesul este terminat. Este nevoie de o grămadă de documente. Ar trebui simplificat, ar trebui făcut un sistem naţional la care să aibă acces toate județele”.
Secretul reuşitei Mihaelei Isac în acest mediu cam ostil: “M-am adaptat. Acesta este principalul lucru pe care l-am făcut. M-am adaptat. Şi nu am aşteptat să-mi pice din cer. Dacă aştepţi să se schimbe ceva de la sine, s-ar putea să aştepţi mult şi bine”.