ComenteazăPierre Hazan este expert în drept internațional și profesor de justiție post-conflict în Geneva. Are experiență în zonele de conflict, când a relatat despre războiul din Bosnia și Herțegovina (1992-1995).
Hazan spune că i-a rămas clar în minte o imagine chiar din momentul în care a aterizat în Sarajevo, echipat cu cască și vestă antiglonț.
Eu, îmbrăcat așa, mă uitam la femeile în vârstă care încercau să meargă să ia niște apă, fără să aibă vreo cască sau vreo vestă antiglonț. Nu contează că uneori a fost un pic riscant pentru mine să relatez din zone de război, ce nu pot eu uita este că în pericol sunt cu adevărat civilii.
Pierre Hazan:
„Noi la un moment dat ne întorceam acasă, la o viață normală”, completează el.
Haga, un nou început în dreptul penal internațional
În cartea sa „Justiția în timp de război”, francezul a documentat formarea Tribunalului Penal Internațional care l-a condamnat pentru crime de război pe Slobodan Milošević, președintele fostei Iugoslavii. A fost prima structură care a condamnat crimele chiar în timpul desfășurării unui război. Conflictul s-a încheiat câteva săptămâni mai târziu și atunci a început cea mai mare investigație din istoria modernă a unui război, cu zeci de țări implicate în adunarea de probe.
Acest tribunal a însemnat începutul unui nou drum în dreptul penal internațional și în judecarea crimelor de război.
Într-un interviu pentru Libertatea, Pierre Hazan, astăzi consultant pentru medierea de pace și profesor de justiție post-conflict în Geneva, a explicat ce pot face curțile internaționale pentru condamnarea războiului din Ucraina și piedicile pe care le are.
Libertatea: Auzim foarte des: nu este un război corect. Este dificil la nivel uman să vezi vreo corectitudine atunci când mor oameni nevinovați, dar ce spune dreptul internațional, poate fi un război corect?
Pierre Hazan: Din punct de vedere juridic, da, un război poate fi corect. Însă ne aflăm, în acest caz, în fața unei agresiuni. Asta este prima dimensiune. A doua dimensiune este cine are jurisdicția pentru a discuta despre crima de agresiune. Și aici intrăm într-o zonă dificilă: Curtea Penală Internațională de la Haga (CPI) a inclus crima de agresiune în jurisdicția sa. Dar țara respectivă trebuie să fi ratificat statutul Curții de la Haga și nici Ucraina, nici Rusia nu au ratificat statutul.
Deci CPI nu are jurisdicție pentru a judeca crima de agresiune, care este o crimă diferită decât cea de război sau de crimele împotriva umanității. Deci Curtea de la Haga are competența de a investiga celelalte crime, dar nu și crima de agresiune în cazul acestui război.
„A existat o serie de cazuri în care șefii de stat au fost inculpați”
– Se vorbește deja despre trimiterea în judecată a criminalilor de război din Ucraina. Este arătat cu degetul Vladimir Putin. Desigur, trebuie să facem o separare între declarațiile politice și ceea ce spune justiția.
– La nivel teoretic, trebuie să mergi direct pe linia ierarhică de comandă, care în acest caz merge până la cel mai înalt nivel. Dacă ne gândim la alte cazuri, în special la cazul Milošević, când un președinte în funcție a fost pus sub acuzare. Au existat o serie de cazuri în care șefii de stat au fost inculpați. Doar că CPI poate organiza procese doar dacă o persoană a fost arestată și nu pot exista procese „in absentia”.
– Pentru că nu există o poliție internațională care să facă aceste arestări.
– Exact, adică nu există un Interpol pentru astfel de infracțiuni.
Discuții despre formarea unui nou tribunal
– Prin rezoluția Consiliului de Securitate al ONU s-a cerut Moscovei să oprească imediat atacul asupra Ucrainei, dar nu s-a întâmplat așa. Există cu adevărat o instituție internațională care are o astfel de putere, de a impune încetarea focului?
– Există un timp al războiului și un alt timp judiciar, foarte diferit de cel al războiului. Putem vedea astăzi că, de exemplu, Curtea Internațională pentru Drepturile Omului a deschis o anchetă și procurorul chiar a mers în Ucraina, a avut o întâlnire virtuală cu Zelenski și s-a întâlnit cu mai multe victime. Am văzut, de asemenea, că și Curtea Internațională de Justiție a luat o serie de decizii de condamnare a intervențiilor rusești. Am văzut Consiliul ONU pentru Drepturile Omului care a deschis o investigație și este destul de interesant, 52 de țări au fost în favoarea deschiderii acestei investigații și doar două, Rusia și Eritreea, au votat împotrivă. Și cred că alte 13 s-au abținut. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Rusia.
Au existat și o serie de discuții pentru a crea un nou tribunal care să judece crimele de agresiune, dar și acesta va fi un drum foarte dificil pentru că, evident, Rusia este o țară foarte importantă și nu știu în ce măsură crearea acestui tribunal este fezabilă.
Cred că o serie de țări vor folosi, de asemenea, principiul jurisdicției universale, ca în cazul Pinochet, pentru a investiga și acuza o serie de persoane care sunt responsabile sau potențial responsabile de crime de război. Am văzut că în prezent există un număr de instanțe care se ocupă de situația din Ucraina.
Dictatorul chilian Augusto Pinochet a fost arestat în Londra în 1998 și acuzat de crime împotriva umanității, cu un mandat de la autoritățile spaniole. Victimele lui Pinochet nu aveau temeiul legal să câștige un proces acasă, așa că au demarat procedurile în Spania, care s-a folosit de principiul „jurisdicției universale” pentru a-l aresta și judeca pe dictator.
„Toate forțele să se concentreze asupra reconcilierii pentru pace”
– Este clar că este nevoie de aducerea în fața justiției a vinovaților după un astfel de conflict și că e nevoie de o reparație a durerii. Cât de greu poate fi un astfel de proces, din experiența dumneavoastră?
– Sunt patru săptămâni de la începutul războiului și pagubele au fost enorme, dar războiul nu s-a terminat. Așa că este foarte greu de prevăzut de acum ce fel de reparații vor fi necesare. Comunitățile au fost vizate direct de atacuri, au murit civili, iar situația devine din ce în ce mai îngrozitoare.
Deci procesul pentru reparații va fi unul foarte lung. Generații vor fi traumatizate, mai ales în orașele care au fost asediate, deci avem aici un amestec de durere individuală, dar și de comunități ca atare care au fost rănite. Cred că tot spectrul de reparații intră în discuție, de la cele financiare și nefinanciare, individuale și colective, simbolice, legate de comemorare.
Dar încă suntem în timp de război, într-o perioadă de pace se pot reconstrui comunități și vindeca rănile, dar nu suntem acolo.
Ar trebui ca toate forțele să se concentreze asupra reconcilierii pentru pace și apoi urmează procesul de tranziție.
De la războiul din fosta Iugoslavie, pentru prima dată a fost lansată această idee de a introduce justiția în timp de război, ceea ce este un fenomen foarte nou și oarecum derutant. Războiul are propria sa rațiune. În timpul războiului din Iugoslavia s-au deschis unele investigații și au fost chiar arestări, unele procese au avut loc chiar în timpul războiului. Dar procesele durează mult timp, fie pace, fie război.
Sunt atacați civilii pentru că „moralul populației este un parametru al războiului”
– În Primul Război Mondial, peste 80% din decese au fost în rândul militarilor. Acum, vedem că în conflictele armate se întâmplă ca 80% să fie în rândul civililor. De ce această schimbare?
– Primul Război Mondial a avut loc în principal în tranșee, deci a fost un război convențional. În Al Doilea Război Mondial a fost o paritate de 50-50, adică jumătate din victimele acestuia au fost soldați, jumătate civili. Acum statisticile s-au schimbat dramatic, din mai multe motive.
Strategii militari consideră că moralul populației este un parametru al războiului și de aceea, în cel de-Al Doilea Război Mondial, germanii, dar și anglo-saxonii au decis să bombardeze orașele.
Apoi la fel a fost și în timpul războaielor din anii 60-70, războaiele de formare în fostele țări coloniale. Și aici au fost multe victime civile, așa că am văzut o schimbare dramatică.
Ceea ce vedem astăzi și în Mariupol, armata rusă, care atacă în mod deliberat infrastructura civilă și civili pentru a pune o presiune suplimentară asupra combatanților și pentru a forța un fel de negociere sau predare. Și este ceea ce, de asemenea, am văzut, cu multă brutalitate, și în Siria. Acolo armata siriană și artileria rusă au asediat orașele pentru a distruge moralul populației și ca să împingă populația să le ceară combatanților să părăsească zona. Și acest lucru este strategie de război.
Există Convenția de la Geneva, care interzice să se facă o țintă din populația civilă. Dar putem vedea cu ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina și în special în Mariupol, dar nu numai, că dreptul internațional nu pare a fi foarte eficient.
„Dacă domini narațiunea, poți să formezi gândirea oamenilor”
– Ați spus, într-unul dintre articolele dumneavoastră, că umanizarea inamicului deschide un nou spațiu pentru dialog. Ce vedem în zilele noastre este demonizarea lui Putin și a acțiunilor sale. Acțiunile sale în Ucraina pot fi vreodată umanizate?
– Războiul înseamnă să ucizi și pentru a ucide trebuie să ai un creier pregătit. De aceea cred că Putin a generat o propagandă foarte puternică despre denazificare, pentru a se întoarce la cel de-Al Doilea Război Mondial, la gloria Uniunii Sovietice.
Este foarte dificil de evaluat în ce măsură a reușit, din ce am citit în ziare este că moralul soldaților ruși e destul de scăzut și că a fost un număr de arestări ale protestatarilor, cam 7.000 în Rusia.
– Ilie Ilașcu, un cetățean moldovean ținut ostatic în timpul războiului transnistrean, mi-a spus acum mulți ani, când l-am întrebat cum își evaluează el acțiunile militare din timpul războiului, că „teroriștii unei țări sunt luptătorii pentru pace ai celeilalte țări”. Ce părere aveți despre acest tip de retorică?
– Chestiunea etichetării este, de asemenea, o decizie politică. Să ne întoarcem la cel de-Al Doilea Război Mondial, când rezistența a fost numită teroristă, la războiul de eliberare din mai multe țări din Africa, eliberatorii au fost numiți teroriști. Și chiar și Mandela (n.r. – Nelson Mandela, fost președinte al Africii de Sud, arestat fiindcă s-a opus apartheidului, politica de segregare rasială din societate) a fost numit terorist și știm cu toții cum este perceput astăzi.
Cum sunt construite narațiunile războiului este un lucru esențial. Dacă domini narațiunea, poți, în spațiul public, să formezi gândirea oamenilor. Există o luptă astăzi și în Ucraina, cu privire la cine modelează narațiunile celor două părți. Kremlinul nu a fost foarte eficient în încercarea de a explica restului lumii despre acel așa-zis genocid din Est, care ar fi avut loc împotriva unor ucraineni de către alți ucraineni.
– Aveți experiență în conflicte din Africa, Balcani, Orientul Mijlociu, Europa. Există vreun model al cauzelor unui război sau, mai simplu spus, pentru ce mai pornesc oamenii războaie în secolul XXI?
– Acum putem vedea cât de greșite au fost unele presupuneri pe care le-am avut în trecut. Să ne uităm la Germania. Întreaga gândire a Angelei Merkel a fost de a avea cu Rusia un fel de relație din care câștigă toată lumea: Germania va cumpăra mult gaz și petrol din Rusia, ceea ce va fi foarte bine pentru Germania, pentru industria sa și va fi grozav pentru Rusia, pentru că aceasta va primi mulți bani pentru o dezvoltare economică. Aceasta a fost ipoteza și cred că mulți oameni au acceptat-o pentru că părea logică. De aceea, chiar și acum cinci săptămâni – sună ciudat, dar acum cinci săptămâni trăiam într-o cu totul altă lume – nici măcar francezii sau germanii diplomați nu credeau serviciile secrete americane. Nu credeau că armata rusă va porni un război la scară largă în Ucraina.
Deci putem interpreta greșit intențiile și da, ne putem întreba ce este ceea ce declanșează războiul. În acest caz vedem că nu este vorba de economie, ci de alte elemente, felul în care citești istoria, cultura, civilizația. Vedem că asta are o influență foarte puternică asupra lui Putin.
Educația, o armă în lupta pentru pace
– Definim umanitatea ca fiind capacitatea de a iubi, de a avea compasiune. Dar vedem în istorie și este foarte evident astăzi că și războiul face parte din natura umană. Mai este realist azi să proiectăm o lume în pace, când lumea se înarmează și mai mult? Sau este foarte naiv să mai gândim așa?
– Nu, nu cred că este naiv, doar că pacea presupune o luptă constantă. Această luptă trebuie să continue. Sunt părți din noi care pun accentul pe agresiune, dar există o altă parte din noi care este mai mult orientată spre cooperare și parteneriat. Așa că ne întoarcem la problema, în esență, a educației.
Poate părea contraintuitiv, dar trebuie să-i învățăm pe elevi că e mai bine să nu fie supuși. Aceasta este o educație despre ce înseamnă libertatea, ce înseamnă să iei propriile decizii, cum să citești știrile, să înțelegi mediul din jur, dar și să-ți construiești identitatea.
Educația este un proiect foarte ambițios și care nu se termină niciodată, dar în același timp e singura cale de ieșire.
Foto: Hepta