Un luptator SRI fata in fata cu teroristii

Sta intotdeauna in umbra, pandind si anihiland orice pericol cunoscut sau necunoscut ce se poate abate asupra importantelor personaje pe care le apara. N-are orgolii de „Superman’, dar e constient ca o simpla eroare in mecanismul de protectie pe care-l reprezinta poate provoca de la conflicte diplomatice pana la pierderi de vieti omenesti. Eroul acestei povesti e un luptator al Brigazii Antiteroriste a SRI.
Maiorul Mircea, cum o sa-i spunem in cursul istoriei ce urmeaza, este un „veteran” calit in lupte grele pe langa multi alti colegi din Brigada. Nu este deloc usor sa-i faci un portret acestui luptator caruia doar parul, acum aproape alb, ii tradeaza varsta: 43 de ani. Inalt, subtire, costumul civil ii ascunde musculatura formata in ani de antrenamente. Maiorul nu corespunde deloc imaginii standard a agentului secret intalnit prin filmele cu teroristi. Doar vocea calma, privirea ferma si permanenta stapanire de sine pot da de stire unui ochi exersat ca are de-a face cu un personaj de temut.
Putina lume stie ca acum aproape 11 ani, in august 1991, el cu alti doi colegi (un ofiter si un sofer antrenat) au anihilat un comando de teroristi sikhs care atentasera la viata ambasadorului indian de atunci la Bucuresti, J.F. Ribeiro si a sotiei acestuia. Actiunea „Ambasadorul” a facut mare valva in presa nationala si internationala din acel an, dar nimeni nu a stiut ce a fost in inima celor care i-au aparat pe cei doi diplomati. Bilantul interventiei: un terorist ucis pe loc (nici acum Mircea nu stie daca el sau colegul sau a tras glontul ucigas), unul ranit si altul capturat nevatamat. Al patrulea terorist sikhs a disparut si n-a fost gasit nici pana in ziua de azi.
„Mai intai as vrea sa lamuresc un lucru, si-a inceput strania poveste maiorul Mircea. Exista o diferenta importanta intre protectie propriu-zisa si protectie antiterorista. Noi protejam personalitatile despre care exista informatii ca sunt sau pot deveni tinta unor atentate teroriste. Pe atunci faceam parte din dispozitivul de protectie fizica a ambasadorului indian. Ziua a inceput obisnuit. Intre orele 8.00-13.00 si 14.00-17.00 diplomatul statea la ambasada si la orele 18.00 pleca spre casa. Ii facea placere sa se plimbe pe jos cu sotia pe Calea Victoriei, sa faca piata in Dorobanti. In ziua atentatului chiar cumparase o jumatate de kilogram de cartofi, ceapa si un frumos buchet de flori pe care-l oferise sotiei. Pe la 18.20 ne aflam in Piata Aviatorilor. Atunci au aparut teroristii intr-o masina verde.”
Mircea isi poate aminti clipa cu clipa ce s-a petrecut atunci, cu o precizie uluitoare. E vorba despre mai mult decat memoria antrenata a luptatorului care analizeaza si reanalizeaza la nesfarsit fiecare actiune prin care a trecut si consecintele acesteia. „O persoana a indreptat un pistol mitraliera cu patul de lemn retezat spre ambasador si a deschis focul. Eram imbracat civil si aveam pistolul ascuns sub camasa. Am tras de camasa de i-au zburat toti naturii si am scos pistolul. Am tintit si eu si colegul meu, unul din teroristi a cazut. Atunci, ambasadorul si sotia au luat-o la fuga. Alt ucigas s-a luat dupa ei, eu in urma lor si dupa mine mai venea un terorist. Intre timp, colegii mei blocasera masina agresorilor si au deschis focul asupra ei.” Peste tot se auzeau numai gloante vajaind. Ambasadorul si sotia au apucat sa se adaposteasca intr-o vila din apropiere. Atunci a fost ranit. Si apoi a inceput goana dupa atacatori. „L-am ajuns la benzinaria Doina. Am atintit pistolul asupra lui si am strigat: „Mainile sus!”, m-am gandit apoi ca nu intelege si i-am spus „Hands up!” si am tras un foc in aer”, isi aminteste maiorul. Teroristul si-a pus mainile pe cap si s-a predat. Peripetiile nu s-au terminat aici. Noroc ca s-a intalnit cu un politist, care dupa ce a inteles ce se intampla l-a ajutat sa-l duca pe prizonier cu masina la sectie. Si aici pana s-au dumirit ofiterii ce-i cu tanarul ravasit si inarmat care ducea un indian barbos dupa el, au mai trecut cateva minute bune. La locul atentatului, sangele murdarea asfaltul si mirosea a camp de batalie. Un sikhs era mort, altul ranit. Cel de-al patrulea terorist parca se evaporase. Ambasadorul ranit a fost dus la spital. Chiar cei trei luptatori care-l salvasera au fost desemnati sa-l pazeasca. Mircea a trait si aici un moment cumplit. Sotia ambasadorului, cand l-a vazut, s-a aruncat la picioarele lui si a incercat sa-i sarute bocancii, in semn de recunostinta. A ridicat-o, spunandu-i jenat ca n-a facut altceva decat ceea ce-i cerea datoria. Scrisorile de multumire primite de la toate personalitatile pe care le-a protejat spun, insa, mult mai multe.
„Pregatirea si antrenamentul isi spun cuvantul in astfel de situatii, ne-a declarat maiorul. Atunci actionezi aproape mecanic, faci ce ti-a intrat in sange. E adevarat ca undeva, la nivelul inconstientului, alegi cea mai buna varianta de actiune din cele „n plus unu” scenarii pentru care te-ai pregatit. Alegi cea mai buna solutie si o adaptezi permanent situatiei date. Conteaza cine e mai bun, tu sau adversarul”. La final, maiorul a marturisit ca nu sunt supermeni, frica si durerea nu ii ocolesc. Dar nici unul dintre luptatori nu da atentie sentimentelor. „Risti sa te pierzi pe tine si atunci pierzi si persoana pe care o protejezi. Dar ne place ce facem.” De altfel, isi iubesc meseria intr-atat, incat ignora faptul ca, pana acum, doar foarte putini dintre luptatori au apucat sa-si guste pensia. Dincolo de toate acestea, trebuie spus ca maiorul este tata, iar pustii lui sunt convinsi ca au parinte obisnuit, cu serviciu obisnuit, dar care pleaca in multe, multe delegatii.

Urmărește-ne pe Google News