ComenteazăEl silvicultor bavarez, ea biolog austriac, i-a unit dragostea pentru natură și România. Au rămas aici, deși admit că sunt probleme: gunoaiele, corupția și birocrația. Chiar și așa, „nici pentru 5 milioane de euro n-ar pleca în altă țară”.
Cei doi stau pe un balansoar de lemn, montat în curtea unei case din Sătic. Se uită unul la celălalt, iar el îi face semn să înceapă. Se înțeleg din priviri și din zâmbete. Este, ar spune unii, un comportament nonverbal caracteristic animalelor, căci se bazează pe instincte și reflexe. De fapt, se bazează pe dragostea lor comună: între ei și pentru natură.
Era 1992 când Christoph Promberger termina un master în silvicultură și căuta lupii. N-auzise de România, căci pentru ei, până să cadă Cortina de Fier, nu exista nimic „dincolo de gard”. Știa că e poliție și că n-ai voie să treci, atât. Dar Cortina a căzut, așa că a trecut granița până a ajuns la noi. Și s-a îndrăgostit pe loc, spune el, de natura și de sălbăticia de aici.
Barbara e biolog și căuta și ea, ironic, tot lupii. E născută și crescută în Austria și tot ce știa despre România era limitat: Ceaușescu, revoluție, Carpați. Dar când, din om în om, a ajuns la Christoph, s-a trezit cu o provocare: ”Vino în România!”. Și a venit.
Dorul de casă
Era 1995 și erau, cumva, într-un fel de experiență în rezervațiile de lupi din Carpați. Experiență limitată, căci la scurt timp au ajuns în Canada, tot cu munca. S-au întors apoi în Germania, dar nu s-au simțit bine.
Se uitau la televizor, când un documentar despre satele din Transilvania le-a trezit ceva: dorul de casă. Pentru ei, străini, România era deja acasă, iar lor le era dor.
„Am călătorit mult în țările din Est și România a fost cel mai frumos loc. A fost ceva ce eu nu am mai cunoscut. M-a atras imediat, m-am îndrăgostit de România din primul an și de atunci n-am mai plecat. În Germania nu m-am simțit niciodată așa. Acasă. Era frumos, frumos, frumos. Nu e o chestiune de bani, că e ceva ce nici nu se poate cumpăra. E vorba de calitatea vieții”, spune, convins de frumusețea țării noastre, Christoph.
Și le plac și oamenii de aici. Nu sunt ranchiunoși, sunt calzi, încearcă Barbara să spună. Iar Christoph o completează râzând. „În Germania, dacă noi avem un dușman, îl avem până la sfârșit în viață și nu se schimbă absolut nimic”.
„Mai neim iz Promberger”
Timpul a trecut, frumusețea și natura au rămas, așa că și-au făcut o casă a lor în Șinca Noua, județul Brașov. În inima zonei de care s-au îndrăgostit. Au făcut doi copii, două fete, pe care le-au școlit acasă.
„10 ani am făcut cu ele homeschooling. Au mers și la școala de aici, dar nu prea erau profesori. De engleză nici atât. Directoarea venea, deschidea cartea, și citea pe silabe: mai neim iz Promberger (n.r. My name is Promberger – Numele meu este Promberger)”, povestește Christoph.
Acum, fetele lor au 14 și 17 ani. Cea mare s-a dus să facă liceul în Munchen, în locul în care a trăit Christoph până se descopere România.
Probleme tipic românești
Desigur, nu e totul minunat. Da, românii sunt „fantastici, inteligenți”, dar există și „oameni proști, oameni corupți, ca în fiecare țară”. Au și ei, însă, probleme ca noi toți. Gunoaiele, corupția și birocrația.
„În primul an, mi-am adus și arcuri pentru mașină. Aici nu se găseau. Și drumuri cum erau, am rupt un arc după altul”, și-aduce aminte Christoph. Își aducea piese din Germania pentru că „trebuia să trăim cumva aici”.
Iar acum, după mai bine de 20 de ani, nu s-a schimbat mare lucru.
„Parțial s-au schimbat, parțial au rămas la fel, parțial s-au făcut prostii. Corupția este o problemă mare, asta aduce o lipsă de încredere pe care noi o avem în sectorul politc. Astăzi discutăm un lucru și mâine s-a schimbat pentru că…pentru că!„.
Nici politicienii și nici Christoph n-au găsit un răspuns. Și s-au izbit de problemele astea tocmai prin prisma misiunii lor aici: conservarea pădurilor. Soții Promberger au o fundație prin care vor să salveze Carpații. Sau măcar o parte din ei, Făgărașul. Au început de jos, se chinuie de 20 și ceva de ani să oprească defrișările, să reîmpădurească România, dar undeva totul se blochează. Povestea Barbarei și a lui Christoph în România continuă, însă.
„Dacă mi-ar da cineva 5 milioane de euro, nu m-aș muta. Cu banii nu pot să cumpăr bucuria pe care o am aici„.
Iar urmarea o citiți în ziarul de mâine.