- Când a plecat spre Franța, George Bodocan știa să spună doar “bonjour”.
- Lucrase în lumea publicității din București.
- După un periplu boem la Paris, George Bodocan – sau Bodo, cum își semnează creațiile, a ajuns pictor rural.
- Și-a vopsit casa pe interior în culori care-ți iau ochii și așteaptă colegi de artă tânără să i se alăture.
Corespondență din Franța de Oana Moisil
Printre cei 370 de oameni care locuiesc într-un sat din sud-vestul Franței s-a mutat și un român. Dar românul ăsta nu-i chiar cel mai tipic om plecat din România – s-a mutat în Pougne-Hérisson după zece ani trăiți în 13 case din Paris. Și nici casele pe care le-a schimbat acolo nu au fost cele mai tipice. A locuit în squaturi, adică în clădiri abandonate și ocupate de artiști sau activiști pentru drepturi locative.
George Bodocan – sau Bodo, cum îi zic toți și cum își semnează picturile – a dus la Paris o viață despre care mulți știm doar din biografiile altora. De la artist urban alternativ a devenit artist rural; tot în Franța, la Villa Sator.
Bodo are 40 de ani și arată mai tânăr cu zece. Franceza o vorbește fără probleme acum, dar când a plecat din București nu știa să zică decât “bonjour”. Din cauza asta, nu i-a fost ușor să se amestece printre oamenii Parisului, așa că s-a apropiat de grupuri mai retrase de artiști.
Când a plecat spre Franța, George Bodocan știa să spună doar ”bonjour”
Casa lui Bodo e oriunde
Dacă îl întrebi ce mai înseamnă acasă pentru el, Bodo ia o figură de om serios și îți explică de ce granițele, zidurile și prietenii nu îi definesc noțiunea de acasă.
“Sunt fericit acolo unde sunt”, îmi povestește el de pe canapeaua din salonul din Pougne-Hérisson, pe care l-a umplut de picturi și de culori. Până și o bucată dintr-un pom pe care o ține pe șemineu e pictată. Așa vrea Bodo să vadă lumea și de-asta a plecat din București după mulți ani lucrați în publicitate și câteva proiecte creative.
A căutat diversitate, minți mai deschise, oameni din alte culturi. Le-a găsit pe toate la Paris, de unde a călătorit rar – “Toată lumea venea la Paris, aveam impresia că acolo se întâmplă tot”, își amintește Bodo de anii în care Parisul i-a deschis multe drumuri bune.
De cum plecat din România, a știut că vrea să rămână la francezi. Ce-i drept, la început nu avea idee cum va face asta, dar planetele i s-au aliniat cumva – în primul an i-a plătit chirie unui preot, împreună cu alți trei români – ei lucrau în construcții. Erau cu toții înghesuiți într-un apartament din centrul orașului. S-au înțeles ca oamenii fără intimitate, cu bune și cu rele.
Întâlnire cu destinul într-o cafenea
Bodo evada cât putea de des în cafenele și pe malurile Senei. O cafenea în care mergea cu plăcere a fost și locul în care l-a cunoscut pe un prieten care l-a ajutat mult. Omul l-a văzut că desenează mereu în cafeneaua lui, Bistro des Artistes, iar într-o zi a vrut să vadă ce. I-a plăcut și în scurt timp a organizat o expoziție în bar.
“Eu nu știam că francezii întârzie așa de mult. Vernisajul a început la 18:00, dar nu a venit nimeni până la 20.00”, povestește Bodo despre primul lui contact cu publicul de artă modernă din Paris.
O explicație ar fi că multor francezi nu le place să fie primii la evenimente.
Ușor, dar cu oamenii potriviți, Bodo s-a făcut cunoscut printre artiștii și curioșii de artă modernă din Paris.
Opt squaturi din 13 case
În Franța există, ca mai în toate statele din vestul Europei, clădiri abandonate, mari și frumoase, în care locuiesc temporar squateri – artiști, activiști sau simpli cetățeni care refuză sau nu își permit să plătească o chirie. Într-un oraș ca Parisul, găsirea unei chirii e printre primele mari praguri de trecut pentru a te integra în oraș.
Bodo a cunoscut primele squaturi prin Vlad Chiriță – regizor cu care a împărțit chiria când a ajuns în Paris. I-a plăcut cum gândesc oamenii liberi din squaturi, cum se organizează și faptul că erau foarte diverși. A rămas cu ei și în scurt timp a schimbat squatul. Au urmat alte șapte astfel de locuri, pe care le îngrijeau cu toții și le simțeau ca fiind ale lor.
Bodo a locuit prin cele mai frumoase zone din Paris, în clădiri care valorează și milioane de euro. A avut ateliere spațioase, o galerie mare, cu geamuri prin care puteai vedea din stradă multe din lucrări, într-un cartier bine așezat. A dus o viață frumoasă la Paris, dar când a decis să plece de acolo spre locuri mai liniștite, nimic nu l-a întors din drum.
Singur în toată nebunia asta
Pictorul român George Bodocan a transformat fosta școală într-un refugiu al artiștilor
Dacă ar fi ceva ce l-ar ajuta să fie și mai liniștit, un om e răspunsul. Viața la țară e mai grea când ești singur, iar Bodo are pe cap și asociația prin care trebuie să își asigure traiul și resursele pentru arta lui. Rezidențele artistice sunt bine-venite nu doar pentru că are contact cu alți oameni care creează, ci și pentru că există o minicotizație la cheltuielile casei. E mai greu ca la Paris și nu se aștepta la asta.
Ce s-a mai schimbat, de când a venit la sat, e viața socială. La început, s-a apropiat de săteni cu ușurință, dar din motive pe care nu le pricepe bine, oamenii s-au mai îndepărtat acum și au apărut alții – poate că e felul celor de pe aici sau cine știe. Unul dintre prietenii de acum e Richard, care stă în Pougne-Hérisson de trei ani, mutat și el din Paris.
Omul are vreo 50 de ani, e tot singur și apreciază creațiile lui Bodo. Cumva, când auzi cum și ce discută, parcă vezi un film cu doi bătrâni retrași să povestească toată ziua ce frumoasă și complicată e viața. Dar Bodo nu e bătrân, iar ceea ce creează pare să fie pentru totdeauna o artă tânără, revoltată și plină de povești, fie că se naște în cea mai colorată casă din Pougne-Hérisson, la Paris sau la București.
Până și cutia poștală este pictată original
Viitorul poate fi oriunde
“Când am venit aici, aveam chestia asta – aici o să rămân, aici mor, gânduri d-astea. Și eu, de fapt, pot să plec și peste doi ani. De ce să nu vorbesc încă o limbă? Pot să mă duc în Spania, Portugalia”, povestește Bodo când discuția cotește iar spre ce înseamnă acasă pentru el.
Poate că în cele trei zile pe care le-am petrecut în satul lui Bodo am dezbătut mult ce înseamnă să aparții unui loc pentru că și eu, omul care l-a intervievat, sunt plecată de nouă luni jumate din România și nu știu când o să simt iar că acolo e acasă.
Până când Bodo decide să schimbe viața la sat cu altceva, casa lui e deschisă artiștilor de toate felurile, muzicieni sau scriitori, cât timp lucrează în atelierul și în casa lui. De curând, caricaturistul petrilean Ion Barbu și sculptorul Maxim Dumitraș au lucrat la el, în cadrul sezonului cultural România-Franța, prin care mai mulți artiști de la noi și francezi au avut schimburi de reprezentații.
Fără să își propună asta, majoritatea artiștilor pe care i-a găzduit până acum au fost români. Villa SATOR e deschisă însă tuturor națiilor, iar cu cât oamenii sunt mai diverși, cu atât e mai fericit Bodo. Asta a vrut mereu și nu a încetat să caute – diversitatea în toate formele, spațiile și limbile ei.