3 comentariiSilvia Guță (33 de ani), psiholog format în psihoterapie experiențială și una dintre autoarele caietului „Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi”, a reacționat, în urma articolului publicat în Libertatea. Învățătoarea Mihaela Radu de la Școala 79 din Capitală a fost înregistrată când țipă la o elevă de clasa a patra, o face „analfabetă” și îi spune „hai, lasă boceala” când fetița începe să plângă.
Într-o postare publică pe pagina sa de Facebook, psihoterapeuta a punctat și descris cele mai importante dintre formele de abuz pe care le-a identificat în cele 4 minute de înregistrare, „pentru a-i ajuta și pe alți oameni să înțeleagă mai bine care e problema acolo”.
Redăm, mai departe, explicațiile specialistei:
- Învățătoarea neglijează semnele de intimidare ale elevei.
(„Eu am văzut că te bâlbâiai și că nu-ți găseai…”) și se lansează într-un monolog moralizator. Acest lucru sugerează obișnuința cadrului didactic de a ignora sau minimiza sentimentele și emoțiile copiilor, preferând o abordare autoritară și lipsită de respect în raport cu elevii. La finalul înregistrării, auzim „Du-te la loc, hai, lasă boceala, lasă boceala! Ce să-ți povestesc…” – o altă dovadă a tendinței învățătoarei de a ridiculiza manifestările emoționale ale copiilor, invalidându-le sentimentele și minimizându-le importanța.
- Cadrul didactic se folosește de puterea rolului său de autoritate pentru a aplica o corecție disproporționată față de erorile gramaticale ale elevei.
Învățătoarea folosește o voce ridicată, acuzatoare și intonația sa alternează între vehemență și batjocură. Eleva, un copil de 10 ani – să nu uităm asta, este expusă la o critică dură în fața întregii clase, o critică plină de etichete negative (ex: „analfabetă”, „foarte slabă”, „ești varză”), ceea ce echivalează cu o umilire în public a elevei. Astfel de experiențe pot fi traumatizante pentru copii și sunt corelate cu apariția problemelor din sfera depresiei și anxietății: stimă de sine scăzută, încredere redusă în propriile forțe, sentimente puternice de devalorizare și, în cazuri extreme, apariția unor tendințe autodistructive – în (pre)adolescență sau viața adultă.
- Comportamentul învățătoarei față de această elevă are multe șanse să încurajeze și alte comportamente abuzive ale colegilor față de fetița respectivă (bullying sau marginalizare), prin fenomenul psihologic de coalizare cu agresorul.
Ca să se protejeze pe ei înșiși, copiii vor coaliza inconștient și automat cu „doamna” – figura lor de autoritate din clasă. Ei vor internaliza cel puțin parțial opiniile exprimate de învățătoare, distanțându-se treptat de colegii care o supără pe „doamna”, ba chiar reproducând și ei aceleași reproșuri și acuze la adresa elevilor respectivi. Astfel, comportamentul învățătoarei setează standardul în raporturile dintre elevii din clasă: cu cât este învățătoarea mai agresivă la nivel emoțional, cu atât mai tensionați, competitivi și temători vor fi elevii din clasa sa.
- Învățătoarea alternează comentariile jignitoare la adresa performanței școlare a elevei cu alte comentarii și observații cu privire la activitățile extrașcolare ale acesteia – în cazul de față, înotul.
Învățătoarea manifestă în fața întregii clase o dezaprobare vehementă și ridiculizează activitatea sportivă a elevei, înotul – o aptitudine care chiar poate salva viața oamenilor, la propriu. Oare doamna învățătoare știe să înoate? Oare este conștientă de numărul uriaș de oameni – mulți dintre ei foarte tineri – care mor în România în fiecare vară, pentru că nu știu să înoate? Sau pentru că încearcă să-i salveze pe alții de la înec?
- Învățătoarea apelează la un monolog moralizator pentru a-i „educa” pe toți elevii din clasă prin intermediul acestei situații.
Ea se bazează în repetate rânduri pe inducerea sentimentelor de rușine și vinovăție la copii, alternând replicile adresate elevei în mod personal cu cele adresate în general întregii clase („Foarte slabă ești în ultimul timp. Uite și tu hal de temă, ție nu ți-e rușine? Ție nu ți-e rușine? Vă trebuie înot. Întâi școală, neică, că înot… ce faci cu înotul? Ce să-ți spun!”). Această abordare produce intimidare și frică, nicidecum angajament pentru studiu sau vreo formă de stimulare a curiozității și creativității copiilor.
De ce părinții s-au coalizat împotriva mamei care a reclamat-o pe învățătoare
În continuare, psihologa Silvia Guță explică, pe rând, de ce unii părinți cred că este „normală” o asemenea atitudine la clasă a cadrelor didactice și de ce nu au depus plângeri și alți părinți.
„Din păcate, această atitudine a cadrelor didactice în raport cu copiii este atât de normalizată, încât pare să fie soluția corectă pentru… educația copiilor. Dar asta se întâmplă doar pentru că majoritatea dintre noi nu a avut parte de altfel de metode de educație. (…) Ne este mai greu să ne revoltăm atunci când nu știm clar definiția abuzurilor și le confundăm cu «bunele intenții» sau cu normalitatea – nu normalitatea statistică, ci reprezentarea noastră mentală despre «cum ar trebui să fie lucrurile», imaginea idealizată a normalității către care tindem”, spune specialista.
„Mai important, nu pretind nici că cele 4 minute de conversație din sala de clasă sunt reprezentative pentru comportamentul învățătoarei respective. Cu siguranță, doamna învățătoare a avut și momente în care și-a manifestat afecțiunea și grija față de elevi, prin alte metode decât critica și umilirile publice”, mai spune psihoterapeuta.
Altfel, punctează Silvia Guță, s-ar fi strâns și alte sesizări în toți anii în care învățătoarea Mihaela Radu a profesat.
Rețeta pentru întreținerea raporturilor de dominanță-submisivitate
„Totuși, știința psihologiei umane ne-a dovedit deja că alternanța dintre comportamentul apreciativ & suportiv și comportamentul agresiv reprezintă rețeta ideală pentru întreținerea raporturilor de dominanță-submisivitate între oameni. Iar acest lucru este cu atât mai clar în sălile de clasă, dar îl putem observa și în relațiile de cuplu, în relațiile profesionale și chiar și în prietenii. Ba chiar și în politică sau în religie, dacă avem răbdare să facem analiza asta”, explică psihoterapeuta.
… continuăm să justificăm violența ca fiind necesară și o validăm ca metodă de educație sau ca formă de justiție. Că doar în dragoste și în război, totul este permis, nu? Mai vrem să fie valabil proverbul ăsta în prezentul și viitorul nostru?
Silvia Guță, psiholog:
Silvia Guță explică și cum, deși este greu, „doamna învățătoare trebuie să confrunte și să recunoască propriul rol de agresor”.
„Dacă nu apelează din proprie inițiativă la sprijin psihologic specializat, sper să fie cineva în jurul ei care să-i recomande asta cu insistență. Cu toții avem nevoie de empatie, înțelegere și spațiu pentru a exprima deschis ceea ce ne sfâșie pe interior. Vindecarea emoțională nu vine altfel”.
În plus, soluția găsită adesea de părinți să își mute copilul la altă clasă nu rezolvă problema din sistem. „Sper ca și autoritățile, și alți părinți să intervină în această discuție, pentru că simpla mutare a copilului la o altă clasă nu va garanta stoparea abuzurilor și nici vindecarea rănilor emoționale acumulate deja până acum – și la copii, și la cadre didactice, și la părinți. La noi toți, de fapt – căci ce s-a întâmplat în acea sală de clasă este realitatea fiecăruia dintre noi”, mai spune specialista.
Foto: Claudiu Popescu / viitorulromaniei.ro